Turcia – vector de (in)securitate la Poarta Europei?
Publicat de radiomures, 14 august 2016, 16:29 / actualizat: 8 septembrie 2016, 18:42
Parte a ,,Semilunii fertile”, aşa cum este cunoscută zona mediteraneeană dintre Egipt şi Strâmtoarea Dardanele, Turcia, prin poziţia ei geografică privilegiată, constituie unul dintre cei mai importanți parteneri economici al Occidentului în prezent dar şi un aliat strategic al Alianţei Nord-Atlantice. Practic, Turcia se învecinează cu toţi actorii principali implicaţi în conflictul din Orientul Mijlociu şi, mai nou, a reprezentat un factor de stabilizare şi de forţă în contextul ,,crizei de la Marea Neagră” declanşată prin ocuparea abuzivă a Peninsulei Crimeea de către Rusia în martie 2014. Privite ca un recul al ,,Primăverii Arabe”, convulsiile social-politice din Turcia ultimilor patru ani au adus în prim planul relaţiilor internaţionale câteva aspecte foarte importante pentru stabilitatea regională în sensul implicaţiilor pe care factorii de destabilizare le-au generat deja în sfera politico-militară a ,,flancului estic al NATO”. Luată prin surprindere de evoluţiile din zona magrebiană, îndeosebi situaţia din Libia care a dus la căderea lui Muammar al-Gaddafi, unde deținea investiţii importante, Turcia a acţionat de atunci foarte pragmatic pentru a-şi prezerva şi reconfigura poziţiile în zona mediteraneeană și în Orientul Mijlociu.
Cum se vede de pe Bosfor conceptul de echipă.
Căutând cauzele care au generat evoluțiile deloc liniștitoare din planul relațiilor internaționale actuale dintre Ankara și SUA, respectiv UE, nu pot să nu amintesc că la data de 10 august 2014 a avut loc o premieră în istoria statului turc, republică parlamentară până la acel moment. Recep Tayyip Erdogan, fost premier și fost primar al Istanbulului, era ales prin vot popular președinte al țării. Un an mai târziu, la 1 noiembrie 2015, legitimitatea sa a fost consolidată prin câștigarea categorică a alegerilor parlamentare de către formațiunea din care face parte, apărută pe scena politică încă din 2002, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP). Referitor la pregătirea politicii externe actuale Turcia își afirmase de mult un rol determinant în politica regională, fiind una dintre primele țări care deja ieșise din criza financiară în anul 2010, cunoscând în același an o creștere a PIB-ului de aproape 7,5%, cu toate că în 2012 ritmul de creștere economică scădea la 2,2%.
Încă de la începutul ascensiunii spre putere a ,,Sultanuluiˮ Erdogan în 2003, creşterea accelerată a ambiţiei Turciei de a deveni cea mai mare putere militară din regiune a provocat o mare îngrijorare atât la Washington, cât şi la Bruxelles ori Tel Aviv. Poate că nu chiar întâmplător, prima vizită oficială externă a președintelui Obama a fost la Ankara. Era deja clar, încă de atunci, că Ankara începuse să practice o politică graduală de detaşare faţă de influenţa americană dar şi faţă de structurile financiare mondiale, respectiv FMI în 2010, după mai bine de 50 de ani de cooperare cu acest organism financiar. Conducerea statului turc anunţa în 2013, odată cu rambursarea ultimei tranșe din datoria către Fondul Monetar Internațional că nu va mai angaja alte împrumuturi sau acorduri cu acesta. Suntem în 2016 și observăm că turcii s-au ținut de cuvânt. Mai mult decât atât, cu sprijinul fățiș al administrației centrale turce mulți investitori turci au încercat, și în unele cazuri au și reușit, să profite de colapsul financiar prin care treceau vecinii și vechii lor rivali greci și să cumpere o serie de terenuri, afaceri și chiar insule în această țară. Grăitoare pentru politica de sfidare, practic la adresa Uniunii Europene, apare în acest sens replica dată de ministrul muncii și securității sociale, Faruk Çelik, un apropiat al lui Erdogan, în ianuarie 2011 imediat după vizita omologului său elen Gheorghios Papandreou: ,,Cei care au ajuns să-şi încredinţeze ţara samsarilor, care au scos-o la mezat, ca să scape de datoriile lor, nu au nici un drept să vorbească acum despre Turcia”. Tot atunci, preşedintele Uniunii Camerelor de Comerţ Turce, Rifat Hisargiklioglou, declara cinic și diversionist că: „Oamenii de afaceri greci sunt dispuşi să-şi vândă afacerile la preţuri sub cost, ca să salveze locuri de muncă”. În cele din urmă Grecia a căpătat un ,,armistițiu financiarˮ din partea organismelor financiare europene iar tendințele speculative ale mediului turc de afaceri au fost în cele din urmă temperate.
Ambiguitate politică sau strategie asumată istoric?
Turcia este poate cel mai important actor în conflictul sirian, oferind un sprijin subteran dar consistent opoziţiei din Siria (nu este clar dacă facţiunii moderate sau cele sunnite, actualmente nucleul ISIS), încă din 2012. Bineînțeles tot acest sprijin logistic, consiliere militară dar și însemnate cantități de arme s-a contabilizat financiar deloc neglijabil în favoarea responsabililor turci. În privința neralierii la strategia propriilor aliați nu trebuie uitat că încă din 2003 Parlamentul turc votase împotriva cererii americanilor de a deschide un al doilea front împotriva regimului irakian prin sud-estul Turciei. În prezent s-a ajuns la stadiul în care Recep Erdogan a trecut rapid de la cereri presante la ultimatum, în urma loviturii de stat eșuate din 15 iulie, cerând insistent SUA să-l extrădeze pe principalul responsabil al puciului, în opinia conducerii de la Ankara, clericul Fethullah Gülen. ,,Ori Turcia, ori Gullen”, a declarat imperativ Erdogan. În paralel, liderul turc a fost în fruntea unei delegații oficiale în vizită la Moscova, cu scopul declarat de a normaliza relațiile tensionate ruso-turce după doborârea, anul trecut, a unui aparat de vânătoare rusesc angajat în operațiunile din nordul Siriei.
Citeşte şi: Se clatină flancul „otoman” al Alianței Nord Atlantice?
În ultimii ani, relativ la acţiunile Federaţiei Ruse din Caucaz şi peninsula Crimeea, politica externă a Turciei s-a manifestat în general excesiv de prudent, iar deseori cu accente mai puţin concertate cu partenerii vestici. Spre exemplu, cu ocazia Reuniunii trilaterale a Comisiilor de politică externă ale Parlamentelor României, Turciei şi Poloniei, care a avut loc în 7 mai 2014 la Bucureşti, preşedintele Comisiei de Politică Externă din cadrul MAN a Turciei, Vorkan Bozkir, a subliniat că Federaţia Rusă este ,,unul dintre vecinii importanţi ai Turciei” şi de asemenea că ,,noi nu credem că sancţiunile economice impuse Federaţiei Ruse au dat roade”, cu trimitere la valurile de sancţiuni la care Rusia a fost supusă de către UE, SUA şi partenerii săi în urma evenimentelor din Ucraina. Nu se poate trece cu vederea că un rezultat al vizitei la Moscova de la începutul acestei luni a președintelui turc s-a concretizat într-un acord care prevede conjugarea eforturilor celor două țări pe plan militar în privința operațiunilor împotriva ISIS. Ceea ce interferează extrem de puternic cu poziția și rolul Turciei în cadrul NATO cu privire la aceeași problemă.
Un melanj de neglijență și imprevizibil.
În privința derapajelor regimului Erdogan, încă din 2015 unii analiști pe probleme de politici europene şi internaţionale din spațiul est-european trăgeau o serie de semnale de alarmă, pe care însă oficialii europeni și NATO au preferat să la minimizeze. Potrivit celor de la contributors.ro ,,La sud de Marea Neagră, situaţia este mult mai complicată. Pe fondul creat de problema ISIS, până mai ieri considerată un pol de stabilitate, Turcia îşi arată din ce în ce mai evident slăbiciunile esenţiale, în vreme ce Iranul pare a fi deja curtat de către britanici şi americani ca posibil partener pentru soluţionarea crizei irakiene. […] Parlamentul turc a devenit o simplă instituţie aservită planurilor legislative ale partidului de guvernământ, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, AKP. Masive epurări şi mutări de cadre în poliţie şi jandarmerie au transformat şi aceste instituţii în gardieni ai AKP-ului. Libertatea de exprimare este permanent ameninţată de practicile executivului şi de felul în care este interpretată uneori legea. […] Se prefigurează o vendetă politică violentă, deloc singulară în istoria Republicii Turceˮ.
La rândul său diplomatul și analistul francez Michel Raimbaud spunea, într-un studiu recent apărut în 2015, că Turcia a revenit în timp la cultivarea unui sentiment politic de putere imperială modernă în plină expansiune: ,,Turcia musulmană se întoarce…. Europenii, mereu orbi în faţa a ceea le scapă, sunt reticenţi în a admite realitatea acestei mutaţii istoriceˮ.
Dacă la toate acestea mai adăugăm proaspătul scandal de spălare de bani din Italia în care este, se pare, direct implicat unul dintre fiii președintelui Erdogan și reacția dură la adresa oficilităților italiene din partea acestuia din urmă, dar și declarațiile extrem de dure ale Cancelarului Austriei, Christian Kern, care cataloga drept o „ficțiune diplomatică” programul de aderare a Turciei la Uniunea Europeană, putem să ne punem problema dacă nu cumva asistăm la apariția unei noi paradigme geopolitice de mare anvergură în regiune. Evident că rolul de ,,negociator agresivˮ pe care îl joacă în aceste zile Turcia a fost înlesnit de bulversarea scenei de putere pe care nu se mai regăsesc o serie de state din regiune care aveau nu demult un cuvânt de spus în politica externă: Egipt, Siria, Irak și chiar Grecia. Cu o susținere de aproximativ 70% din partea populației, după ultimele sondaje, ne putem aștepta în viitorul apropiat ca regimul politic de la Ankara să ,,aluneceˮ în afara oricărui orizont rezonabil de așteptare al Uniunii Europene, dar, și mai grav, al Alianței Nord-Atlantice.
Nicoleta GHIȘA
