Turcia – Democrație imperială sau Sultanat republican?
Publicat de radiomures, 19 aprilie 2017, 16:28 / actualizat: 26 aprilie 2017, 17:02
Duminică, exact în prima zi de Paște creștin, Turcia secularistă a scris o nouă, dar minuțios planificată, pagină de istorie națională. Referendumul convocat de președintele Recep Tayyip Erdogan prin care acesta este învestit cu puteri sporite a generat puternice reverberențe geopolitice care transcend categoric atât momentul ales dar mai ales spațiul de expresie socială atât de dinamic și frământat al statului turc. Câteva date biografice ale liderului de la Ankara vin să evidențieze profilul unei personalități controversate doar în măsura în care analiștii politici nu au reușit să decripteze corect și la timp factorii contextuali ori manifestările implicite care au stat la baza ascensiunii sale politice. Astfel, în 2004, cu ocazia unei vizite în Georgia, Erdogan afirma că familia sa provenea din Batumi, aparținând minorității turce meshetiene din această țară creștină, cu toate că ulterior a retractat acest lucru afirmând că familia sa își are rădăcinile în orașul Trabzon din nord-estul Turciei. Interesantă totuși este apropierea geografică dintre cele două orașe invocate succesiv de Erdogan, ambele porturi la Marea Neagră și foste colonii grecești. Tatăl lui Erdogan lucra în cadrul Gărzii de Coastă, deci în armata turcă, adevărata autoritate în Turcia republicană vreme de aproape un secol. Adolescent fiind, la Istanbul, a fost nevoit să lucreze ca vânzător ambulant luând astfel contact cu păturile paupere ale metropolei turce. Trecuseră 7 ani de la prima lovitură de stat dată de armata turcă, în 27 mai 1960, soldată cu executarea premierului de la acea vreme Ali Menderes, un promotor al democrației autentice în această țară. Din nefericire, așa numitul ,,Stat adâncˮ, o forță ocultă a Turciei post-imperiale, nu a îngăduit calea aleasă de guvernul condus de Menderes, urmând o perioadă de 3 ani de persecuții și privațiuni în viața socio-politică a acestei țări. La 15 ani Erdogan a devenit fotbalist profesionist iar în 1973 a absolvit Liceul de predicatori musulmani, lucru care i-a folosit ulterior pentru a se afirma pe scena politică internă. În 1983, după o altă mare lovitură de stat dată de armata turcă, a intrat oficial în politică. În 1986 a candidat pentru prima dată la un loc în Parlamentul Turciei dar ascensiunea sa începe cu adevărat odată cu alegerile locale din 1994 când reușește să ajungă primar al Istanbulului, deși cu doar 25% din voturi. Până la incidentul din 1999, Recep Erdogan era adeptul controlării laicității prin cultivarea unor modele islamiste clasice. Perioada de detenție din 1999 părea că i-a schimbat suficient de mult sistemul de valori: ,,Religia nu trebuie amestecată cu guvernarea, dar nici guvernarea nu trebuie să se amestece în chestiuni religioaseˮ, spunea el atunci. Deși au existat voci care încă de atunci sesizau o conștiință publică falsă și o ,,agendă islamică ascunsăˮ a lui Erdogan, lucrurile au devenit din ce în ce mai evidente odată cu promovarea agresivă a ,,Miracolului economicˮ cunoscut de Turcia după alegerile din 2002 și continuat după cele din 2007, ani în care partidul AKP, înființat de actualul președinte, a câștigat la scor alegerile generale. Astfel, inflația a scăzut la 10% în 2007 față de 100% în anii ’90 iar datoria externă a scăzut de la 80% din PIB înaintea alegerilor din 2002 la mai puțin de 40% zece ani mai târziu, la sfârșitul anului 2011. Este anul în care Turcia a înregistrat cea mai mare creștere economică, de 8,5%, ajungând pe locul 17 în topul economiilor mondiale. Toate aceste succese s-au datorat în mare parte politicilor economice neoliberale pe care conducerea de la Ankara le-a aplicat, în mod deosebit proiectelor de dezvoltare a infrastructurii. După ce vreme de 12 ani ocupase funcția de premier al Turciei, timp în care beneficiase din plin de pe urma crizei financiare din zona euro-atlantică, a căderii concurenței economice din zona Golfului, crizei datoriei publice a Greciei dar și a bulversantei Primăveri arabe, Recep Taiyyp Erdogan câștiga cursa prezidențială în 2014. Construită pe un asemenea eșafodaj puterea lui Erdogan căpătase după mai bine de un deceniu consistență, prosperitatea economică deschizând apetitul puterii pentru politici intervenționiste și închizând ochii societății civile, atât cât avea aceasta să supraviețuiască după amplele mișcări de stradă din 2013 izbucnite în Piața Taksim. Prim ministru în acea perioadă, Erdogan se dovedise de neclintit în aplicarea proiectului de reconstruire a unei cazarme otomane în Parcul Gezi şi de transformare a acesteia într-un centru turistic. Visul de Restaurație, cel puțin în sens cultural, a perioadei imperiale devenea astfel realitate. Dar, pentru a putea pune în operă acest proiect de anvergură, într-o țară membru strategic al NATO, era necesar să fie strivită opoziția cultural-politică și anihilată orice rezistență organizată, în special în rândurile armatei. Ceea ce s-a și întâmplat cu ocazia eșuării puciului dat de facțiunea militară așa-zis gülenistă în seara zilei de 15 iulie 2016, armata și societatea civilă turcă trecând ulterior printr-un proces masiv și suspect de rapid pus în practică de epurare politică și ideologică.
Începutul unei Restaurații istorice sau simplu orgoliu izolaționist!
În lumina ultimelor evoluții de pe scena politică europeană, capitolul Brexit ocupând capul de afiș al tuturor publicațiilor importante în ultimele luni, referendumul de duminică din Turcia reîndreaptă atenția opiniei publice, îndeosebi a celei din spațiul Uniunii Europene, către scena politică din această țară. Scorul obținut de președintele Erdogan, deși ca pondere neconcludent în favoarea sa, deschide drumul liderului de la Ankara spre utilizarea acestei pârghii democratice în scopul legitimării unor viitoare inițiative cum ar fi reintroducerea pedepsei capitale ori retragerea unilaterală din procesul de aderare la Uniunea Europeană. Este evident că atitudinea declarativă a președintelui Erdogan, acum învestit cu puteri fără precedent în istoria acestei țări, prin anunțarea acestor viitoare intenții constituie un ultimatum plin de aroganță adresat conducerii Uniunii Europene, mesajul fiind centrat simultan pe câteva idei. În primul rând președintele turc exprimă o poziție de forță față de simbolurile lumii occidentale, negând unele valori și principii care stau la baza legislației europene, respectiv abolirea pedepsei cu moartea, criteriu obligatoriu de preaderare la UE, în condițiile în care pedeapsa capitală mai există legiferată în doar 20 de țări de pe glob. În al doilea rând, Erdogan vizează două direcții oarecum complementare: prima se referă la insuficiența fondului de asistență pus la dispoziție de UE pentru milioanele de refugiați aflați în taberele de pe teritoriul Turciei, folosiți acum ca sperietoare în cazul unui nou exod spre vestul Europei. A doua vine să propună subtil faptul că pierderea aportului la bugetul UE pe care îl aducea Marea Britanie, al doilea ca pondere în bugetul Uniunii, de aproximativ 13%, poate fi ușor suplinit prin aderarea accelerată a Turciei la spațiul comunitar. Nu în ultimul rând, prelungirea repetată de către Consiliul Național de Securitate a stării de urgență instaurată imediat după încercarea de lovitură de stat din iulie anul trecut, cu încă trei luni, face ca orice protest la adresa modului de desfășurare a consultărilor populare să devină ilegal, iar activiștii pentru drepturile omului și opoziția politică să intre sub incidența legilor speciale. Este un mod de a ,,pune pumnul în gurăˮ atât opoziției interne cât și observatorilor OSCE sau corespondenților de presă. Nu trebuie uitat faptul că, începând cu anul 2005, au fost făcute angajări masive în Ministerul de Interne de către guvernul AKP prin recrutarea de membri noi aparținând păturilor sărace și conservatoare ale populației. Crearea acestui nou corp polițienesc obedient a constituit un factor cheie în succesul administrației Erdogan atât în reprimarea mișcării antiislamice a tinerilor din Piața Taksim în 2013 cât mai ales în reacția promptă ,,pe terenˮ din timpul puciului militar eșuat, din iulie 2016. Toate aceste elemente cotidiene din sfera politicii turce, deși în mod aparent nu lasă loc la interpretări, conduc la o și mai mare ambiguitate în privința anticipării planului pe care îl urmează conducerea statului turc, cu atât mai mult cu cât evoluția conflictului din Siria devine greu de predicționat în lumina atacului neașteptat al SUA asupra bazei armatei regulate siriene de la Shayrat, în contextul reapariției amenințării utilizării armelor chimice, a reacției dure a Rusiei la acest atac dar și a incapacității Coaliției de a cuceri bastioanele ISIS din Siria și nordul Irakului, orașul Mosul devenind pe zi ce trece un exemplu în acest sens. Ce urmează pe termen lung? Nu putem decât să speculăm, mai mult sau mai puțin…
Neo-Otomanism sau naționalism de consum?
Politică externă a Turciei din ultimii ani, catalogată uneori ca „neo-otomanism”, îşi are originile în rolul pe care administrația de la Ankara și l-a asumat faţă de ţările în care a existat cândva o prezenţă a vechiului Imperiu Otoman dar şi faţă de țările cu o majoritate musulmană sunnită. Nu trebuie să uităm că însuși ,,sultanulˮ Erdogan este sunnit, religie predominantă în Turcia. La politica de reafirmare a gloriei de altădată a fostului imperiu otoman se adaugă și alte concepte apărute la sfârșitul Primului război mondial, concepte ultranaționaliste sau ultrareligioase de tipul panturcismului și panislamismului. Statul secularist laic construit de Kemal Atatürk a respins categoric aceste idei, guvernele care i-au succedat ,,părintelui Turciei moderneˮ adoptând permanent o politică de neutralitate dar construind totodată sisteme de alianțe regionale culminând cu aderarea în 1952 la NATO, ceea ce a plasat țara pe calea prooccidentală. Interesant este că cei trei piloni ai statului turc modern, ,,kemalist”, ,,secular” și ,,naționalist”, sunt stipulați în Constituția de la 1982, în vigoare în prezent deși impusă de junta condusă de generalul Kenan Evren după lovitura militară de stat din 12 septembrie 1980. Dealtfel, Evren a și condus țara cu mână de fier în perioada 1980-1989, pluripartidismul în Turcia având în acea perioadă doar un rol pur decorativ. Nu lipsită de semnificație a fost în anul 2010, pe timpul mandatului de premier a lui Erdogan, amendarea Constituției pentru ca liderii loviturii de stat din 1980 să poată fi anchetați și deferiți justiției astfel încât, în 2014, fostul general a primit condamnarea la detenție pe viață, decedând un an mai târziu într-un spital militar. În privința curentului neo-otomanist cultivat și promovat la nivel politic de către AKP acesta proiectează Turcia ca pe o superputere la nivel regional, exact pe zona sensibilă a frontierei dintre Asia și Europa, dintre islam și creștinism. În viziunea strategică a ideologilor acestui curent Turcia ar trebui să devină un pol de emergență economică alternativ Uniunii Europene dar și Uniunii Euroasiatice, generatoare a unui sentiment de măreție și încredere, cu precădere în zonele istorice de influență și în care se află minoritate turcă. Astfel, Turcia ar avea forța și legitimitatea de juca rolul principal în demersurile diplomatice care să rezolve conflictele acute sau cronice din regiunea Orientului mijlociu și a Mării Negre, toate acestea, firește, în beneficiul propriei economii bazate mai puțin pe producție cât mai ales pe relații comerciale, dezvoltarea infrastructurii, turism și distribuția resurselor energetice între cele două continente. Apologeții neo-otomanismului încă visează la polarizarea Europei sub forma unui centru administrativ și financiar la Istanbul, fostă capitală a două imperii, cel otoman și cel bizantin, în acest sens Turcia fiind foarte activă prin inițierea de parteneriate în zona Balcanilor, a Mării Negre și a Caucazului de Sud. Mărturie în acest sens stau crearea de către Turcia a unei zone de Cooperare Economică a Mării Negre (ZCEMN) în 1992 dar și formarea unei Forţe Navale a Mării Negre (BLACKSEAFOR) ca grup regional în domeniul securităţii.
Dincolo de toate acestea, schimbările din ultimii ani sub regimul Erdogan, de la o republică cu un sistem democratic încă insuficient dar totuși funcțional, un membru stabil și solid al NATO, cu o economie aspirantă la integrarea în Uniunea Europeană, la o structură socială și politică bântuită de fantome ale unui trecut prea îndepărtat, cu tendințe de autoritarism centrat pe reînvierea unor clișee islamiste și ultranaționaliste nu fac altceva decât să împingă această țară, nu demult un model de civilizație și emancipare socio-economică pentru întreg Orientul mijlociu, spre periferia statelor cu o democrație stabilă.
Nicoleta Ghișa
