Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Gunoiul se aruncă la coș!

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 1 iunie 2015, 09:25

Bubtzi, mama lu’ Bubtzi, toate rudele lu’ Bubtzi, jucăriile și piticii lu’ Bubtzi (că doar e și el om și are piticii lui) susțin campania demarată azi de Sanda Vițelar, pe blogul Vorbe din pălărie (radiomures.ro). În plus, vă îndemnăm pe toți să vă alăturați acestei idei. Pe principiul mic cu mic se face mare, putem acum să dăm exemple pozitive și să ne păstrăm astfel orașele mai curate. Tîrgu-Mureșul mai are de lucru la capitolul curățenie. Sînt străzi (Morii, de exemplu) unde nu găsești niciun coș de gunoi. Cei care (așa cum am pățit eu) rămâneți cu ambalajul de la napolitană în mână, păstrați-l în buzunar până la primul colț și aruncați-l unde trebuie. Nu-l îndesați pe după burlane sau între crăpăturile pereților. Noi vom semnala lipsa coșurilor autorităților responsabile. Există parcuri centrale (Panov, de exemplu) unde unele recipiente destinate gunoiului sînt, de fapt, doar de decor. Cazuri în care vechimea nu înseamnă valoare, deoarece trecerea timpului le-a lăsat pe sărmanele coșuri fără fund, așa că pământul de dedesubt s-a transformat, treptat, într-o mini groapă de gunoi. Dacă pățiți o nepățită d-asta, ridicați-vă resturile și căutați un alt recipient. Unul funcțional. Dar spuneți-ne unde s-a-ntâmplat și trimiteți-ne poze, ca să putem cere remedierea situației. Unii aveți prin cartiere containere selective: plastic, sticlă, hârtie. Respectați simbolurile. Așa faceți mai ușoară trierea gunoaielor și, deci, puneți umărul la sănătatea noastră, a tuturor. Învățați-vă copiii că sînt cool dacă nimeresc circumferința unei ghene sau a unui simplu coș de gunoi, atunci când își încearcă abilitatea baschetbalistică folosind sacii menajeri umpluți la refuz. Învățați-i că sînt și mai cool dacă adună ce s-a pierdut în zborul cu boltă al sacului. Pentru că nicio echipă nu înscrie puncte dacă nu trece toată mingea prin coș 🙂 Implicați-vă în eventualele campanii de curățare a spațiilor verzi. Organizați campanii de curățare a spațiilor verzi. Propuneți profesorilor copiilor voștri să-i implice pe cei mici (sau mai mari) în astfel de activități. N-o să le dăuneze niciodată. Nici cadrelor didactice, nici elevilor. Când circulați cu mașina, geamul are rostul de a aerisi interiorul. Nu reprezintă gura unei imense gropi de gunoi. Nu doar că natura nu e ghena personală a nimănui, ci mai există și alți participanți la trafic. Bicicliști, motocicliști, șoferi. Orice mijloc de transport folosiți, nu v-ar conveni nici vouă să vă treziți cu o doză de suc goală drept în cap, nici cu o pungă de chips-uri bătută de vânt lipindu-vi-se de față sau parbriz, nici cu o țigară nestinsă în ochi. Când ieșiți la mici, bere și grătare, apelați cu încredere la rafturile cu saci menajeri din orice alimentară sau supermarket. La un nesemnificativ preț de 2 lei, găsiți 30 sau 50 de bucăți, pe care le puteți apoi folosi ca să lăsați iarba pe cât de verde și curată ați găsit-o. Poate chiar și mai și. Și vă mai rămân saci de dat și altora din zona de agrement improvizat, care poate au nevoie doar de un mic imbold pentru a-și aduna resturile. Și povestiți-ne toate întâmplările astea. Trimiteți-ne poze. Vrem să știm, vrem să ajutăm, vrem să schimbăm. În bine.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: „Unitere, Unitere, mulțumesc, mi-ai dat putere!”

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 26 mai 2015, 08:06 / actualizat: 26 mai 2015, 20:25

Amân pe mâine povestea mea de la Finanțe, care, jur, face toți banii (ha!), pentru că vreau să scriu azi câteva vorbe despre Gala Uniter de aseară. Întâi de toate, iar a durat 3 ore 40. Ceea ce e enorm. Atât pentru nominalizații țintuiți în scaunele Sălii Mari a Teatrului Național din București, cât și pentru cei din fața televizoarelor. Dar trecem peste ăst mic detaliu, care e același an de an. Sîntem un popor plin de discursuri, iar Gala este, pentru mulți, singura ocazie televizată național în care-și pot etala vocabularul și convingerile. Trecem și peste micile exprimări dubașe ale domnului Caramitru, gen “Paula Seling, pe care Uniterul o aduce de fiecare dată când are nevoie de ea.” (cum ar fi sunat “o invită la ocazii speciale”? – ceva mai elegant, zic) sau “Scenograful din această seară, scrie la mine pe foaie, se cheamă Cosmin Ardeleanu, dar, de fapt, și nu e vina mea, Sergiu Ardeleanu e numele lui.” Nu, domnule Caramitru, chiar Cosmin Ardeleanu a făcut scenografia Galei, ați zis bine din prima. Sau, poate, sînt unul și același. Dar nu-i bai că nu știți pe cine contractați pentru evenimentele organizate. Bun, deci trecem peste astea și punctăm scurt prezența ministrului Culturii, Ionuț Vulpescu, băiatul la costum și cu breton de Bubtzi, care a fost invitat să înmâneze premiul pentru Cel mai bun spectacol al anului 2014. Băiatul care, în urmă cu maximum o lună, îl încurca pe Hamlet cu Shakespeare, iar acum a profitat de ocazie ca să rectifice monumentala gafă. L-a trântit ab initio pe “A fi sau a nu fi?”, ca să ne fie limpede că știe mai mult decât a lăsat până acum să se vadă, după care a mai citat un vers din prințul Danemarcei, ca dovadă că știe și mai mult decât mai multul pe care l-a lăsat să se vadă până acum. Toate bune și frumoase până la întrebarea domnului Caramitru: “Ce soluții avem, domnule ministru, pentru tinerii absolvenți, pe care nu-i putem angaja în teatre și de care avem atâta nevoie?” Întrebare care să n-aveți senzația că a fost adresată din senin, cu scopul de a-l lua prin surprindere pe stimabilul cap de minister! Și tocmai de aceea, și mai surprinzătoare bălăriile prin care acesta a pornit cu răspunsul: “Deja pregătim ceva, și voi anunța în câteva săptămâni, ceva privind teatrul și cinematografia.” Asta după și înainte de niște propoziții stufoase care, sincer, m-au depășit intelectual. Sau erau, pur și simplu, menite să mă ducă de nas, obligându-mi creierul la o procesare intensă, și să scap astfel mesajul central. Sau, mai degrabă, lipsa mesajului central. Adică absența unui răspuns concret. Curat ministerial, ce mai! Drept răsplată, (și aș vrea aici să o strâng în brațe pe Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon, venită să ridice premiul) superba actriță a replicat “Nu-i nimic!” atunci când Vulpescu a dispărut din cadru, iar domnul Caramitru spunea “Stați, doamna Dorina, că a plecat domnul ministru!” Punctul 2 ce merită aplaudat la scenă deschisă, cum ar veni, este discursul regizorului Alexander Hausvater. A primit premiul pentru întreaga activitate – regie și, cu alura lui de Mick Jagger, a trecut dincolo de frazele pompoase care se poartă la astfel de ocazii și a ținut, de fapt, un curs condensat de gândire teatrală, prezentând extrem de concis, dar la fix, situația teatrului de azi din țara noastră: “Dacă ați fi onești, ați recunoaște că teatrul e cam bolnav, cam tușește. Și trebuie o lege prin care tinerii să poată fi puși în valoare. Trebuie o lege prin care tinerii să se poată face auziți. Trebuie să lăsăm tinerii să conducă.” Aplauze lungi și puternice. Fiindcă se vedea clar că, pentru el, nu sînt doar fraze care “dau bine”, ci chiar crede în ceea ce spune. Cu atât mai mult pentru cei care-l cunosc și au lucrat cu el. Acum, n-o să iau în discuție premiile. N-am văzut toate spectacolele nominalizate, așa că mă abțin. O să spun, însă, că mă bucur enorm pentru colega noastră Berekméri Katalin, angajată a Companiei Tompa Miklós a Teatrului Național din Tîrgu-Mureș și colaboratoare Radio Tîrgu-Mureș. Se întoarce acasă cu premiul pentru Cea mai bună actriță în rol secundar. Și am să închei, în ton cu atmosfera generală a Galei de aseară, cu atât de plastica expresie din titlu, folosită de actrița Mihaela Arsenescu Werner de la Iași, laureată a premiului pentru întreaga activitate: “Unitere, Unitere, mulțumesc, mi-ai dat putere!” Să curgă șampania!!!

Alexandra Didilescu

sursa foto: www.rfi.ro

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Înapoi în Preistoric sau Drumul din spatele „Vichendului”

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 18 mai 2015, 08:31

Aveam aproape 19 ani când am luat pentru prima dată taxiul din căminele de la Inspectorat, ca să mă duc la discotecă. Era iarna anului 2000. La ora 8 sau 9 seara când am plecat noi, fetele, grămadă, era deja întuneric. Știam că drumul nu e prea lung și oricum făceam chetă să plătim. Așa că avea să ne iasă ieftin. Eram studente în anul I la Actorie. Și era prima dată când mergeam și noi acolo unde aveau să fie aproape toți studenții și toate studentele mai mari de la UAT. Discotecii știam că-i spune Apollo, doar că tîrgumureșenii puneau accentul pe A și nu pe primul o, cum ar fi fost corect. Una din Arad, una din Piatra-Neamț, una din Constanța, una de la Turda și una de la Toplița – astea eram noi, fetele din anu’-ntâi. Ni se părea extrem de amuzant cum se pronunță numele bombei, dar ne-a explicat Mona de pe Valea Mureșului că așa se vorbește pe-aici. Din ciclul “Vichend” și “ora doi”… Vesele cum eram, taximetristul ne-a luat 5 în mașină, fără urmă de ezitare. “La Apollo, vă rugăm!” – a dat poruncă toplițeanca noastră, punând accentul corect. Pentru Tîrgu-Mureș. Și-am izbucnit în râs. Toate. Îmi aduc aminte și acum, am coborât dealul în 7 Noiembrie, am făcut dreapta spre piață și, la niciun minut, stânga spre Weekend (pronunțat Vichend – altă ciudățenie de-a locului). Ne-a hâțânat un pic peste calea ferată și, scurt, am făcut dreapta. Iar hâțânăturile au devenit constante și tot mai sănătoase. Cum era beznă, habar n-aveam unde sîntem și încotro ne duce taximetristul. După drum, părea că am intrat pe-un câmp sau într-o pădure. Iluminatul public, sumar pe-atunci, dezvăluia însă niște forme ce păreau clădiri. Deci ne aflam încă în oraș. Ceea ce era bine. Ni s-au stricat puțin frezele prinse cu agrafe calitativ proporționale cu bugetul de student, Ina, moldoveanca de 1 metru 90, a dat de câteva ori cu capul de tavanul taxiului, dar am ajuns cu bine. Ne-am dat jos din mașină ca divele în fața unei discoteci întunecate, luminată prost de deasupra de un neon exterior. Tocurile pantofiorilor noștri de bal s-au scufundat de-un centimetru-doi în mocirla de la intrare. Taxiul a plecat, împroșcându-ne gleznele cu puțin noroi de la demaraj. Dar am ajuns. Și ne-am distrat. Era o joi și cânta muzică bună: Creedence Clearwater Revival, Scorpions, Pink Floyd, Rod Stewart, Cher, Celine Dion, Madonna. Am dansat până dimineață și ne-am făcut o intrare pe cinste în “societatea” Universității. Am repetat chestia asta aproape în fiecare joi, în toți cei 4 ani petrecuți la facultă. În timp, am ajuns noi studentele mai mari. Uneori mergeam doar pentru muzică, pentru o poveste, renunțasem la freze și pantofiori de bal și ne amuzam pe seama ținutelor boboacelor. Și, de fiecare dată, făceam același drum, împreună, cu taxiul. Prin aceleași gropi, cu aceleași hâțânături și aceleași hohote de râs când moldoveanca dădea cu capul de tavan. Nici “Vichend” și nici Apollo cu accent pe A nu ni se mai păreau ciudățenii. Eu, însă, mă întrebam de fiecare dată unde Dumnezeu sîntem, de ne scutură în asemenea hal. N-avusesem niciodată timpul, curiozitatea sau energia să vin pe lumină, să văd care-i treaba. Până anul trecut când am început să-l duc pe Bubtzi la înot, la Balon. Am respectat cu sfințenie instrucțiunile de tip GPS ale antrenoarei lui și, cum-necum, m-am trezit, ziua-n amiaza mare pe un drum care mă hurduca în asemenea hal de-mi trezea toate amintirile adormite în subconștient. Groapă după groapă, eram tot mai sigură că sînt în același loc ca acum 14 ani. Bunul simț și reputația Vichendului îmi șopteau, însă, că nu se poate. E imposibil să fi trecut atâția ani și nimeni să nu fi reparat porțiunea asta. Și m-am tot contrazis singură-n gând până când, după curbă, maiestuoasă și închisă mi s-a ridicat în față, pe stânga, discoteca studenției mele. Știam că s-a închis la un moment dat, îmi spuseseră fetele. Așa că prima dată când am văzut-o de-adevăratelea cum ar veni, era prăfuită și tristă, neinteresantă și pustie. Am parcat lângă ea, l-am dat jos pe Bubtzi și mi-am învins melancolia cu un zâmbet glumeț la adresa tuturor trăsnăilor care se legau de acest loc, ce părea acum din Preistoric. Din toate punctele de vedere. Și-n timp ce clădirea-mi rămânea în spate, în creier nu-mi vuia altceva decât gândul că s-au schimbat multe în ăștia 14 ani. Inclusiv eu. Doar drumul e la fel. Chit că era cel mai prost din toată schema.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Despre presă, mogulași și vise urâte

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 13 mai 2015, 10:51

Am avut un vis urât. Se făcea că asistam de curând (și de nevoie) la un discurs motivaționalo-amenințător sau amenințătoro-motivațional (alegeți voi ordinea, după ce citiți), ținut de un mogulaș al presei locale tîrgumureșene tinerilor reporteri, cărora le plătește salariile. Ca să facă presă. Ca să folosească televiziunea la care activează drept canal de transmitere a informației în mod corect, curat și profesionist. Sau, cel puțin, acestea sînt (în vis și-n realitate) așteptările mele, cât și prezumțiile telespectatorilor, care știu tot ce știu despre atmosfera socio-politico-economică a orașului doar din relatările jurnalistice. Și iau de bună informația primită. Tocmai de aceea, sprânceana stângă mi-a tresărit ușor (doar ușor) la auzul enunțului: “Trebuie să faceți știrile publicitare, pe care vi le rezolvă departamentul de marketing. Pentru că ăștia ne dau banii. Dacă ăștia nu dau bani, nici voi nu vă luați salariile. Și atunci ne strângem mâna și rămânem prieteni, dar fiecare merge pe drumul lui.” Mi-am spus că, na, e firesc, într-un fel, să depinzi ca televiziune privată de chestiile astea. Financiar vorbind, e patronul, șeful, boss-ul, așa că are dreptul să zică ce vrea. Și mi-am potolit sprânceana. N-a trecut însă un minut până când discursul mogulașului nostru a alunecat în chestiuni deontologice. “Și, în plus, la ce bun să vă tot duceți pe teren, așa în turmă?! Nu vedeți cum sînteți? Toată presa locală grămadă la Primărie, de acolo, grămadă la Prefectură, la Spital. Și peste tot, aceleași știri. Voi puteți fi originali cu astea publicitare, iar restul le luați de la reporterii altor instituții de presă.” Bing-bing! – a sunat în creierașul meu tresărirea puternică a ambelor sprâncene. Și nici vocea nu s-a lăsat mai prejos: “Dimpotrivă, cred că e foarte important ca reporterul să fie în teren. Să vadă ce se întâmplă, să poată pune întrebările care aduc răspunsurile necesare oamenilor, răspunsuri la care comunitatea are dreptul. Plus că e cam rușinoasă metoda copy-paste. Și mai cred că originalitatea, în contextul actual al presei locale, vine din felul în care e abordat un subiect. Profi, pur și simplu. Documentat, complet, cinstit. În ultimii 5 ani, lucrurile s-au cam dus pe apa Sâmbetei și nu mai sînt voci cu atitudine.” “Ne iertați, așa e la noi în provincie.” – îmi răspunde, dezmorțindu-și ușor spatele pe scaun și încercând un surâs ironic. “Nu mi-o luați ca aroganță. Dacă critici un lucru, nu înseamnă că-l iubești mai puțin.” – zic. “Adevărul e că au ieșit din presă oameni care, într-o vreme, spuneau lucrurilor pe nume, erau jurnaliști curajoși, mergeau dincolo de declarațiile autorităților și căutau să ridice și să rezolve probleme nespuse și nerezolvate.” Și enumăr câțiva dintre oamenii de la care am furat eu meserie, pe lângă care m-am format, pe care i-am admirat și respectat. Pe care continui să-i admir și să-i respect. Zâmbesc tot mai larg cu fiecare nume, fiindcă știu că mai toți duc, astăzi, pe cont propriu, un fel de bătălii jurnalistice. Și se încăpățânează într-un mod absolut adorabil să nu tacă, să ceară transparență, investiții în educație, cultură, în zona socială. Se încăpățânează să nu accepte gogoașa vândută prin intermediul presei cvasitotal aservite cum că “iubitul conducător” e perfect din cap până-n picioare. Punctează lipsuri și inadvertențe. Și nu vor nici în ruptul capului să tacă. “Dac-au ieșit din presă, înseamnă că nu și-au iubit meseria!” – vine ca un tunet răspunsul mogulașului, iar eu îmi ascund în palmă râsul stârnit de o asemenea inepție. Ca să n-o numesc tâmpenie. Gândul că poate-au ieșit din presă fiindc-au întâlnit prea mulți ca el îl las nerostit. Pentru că nu mi-aș mai putea stăpâni hohotul de râs. Discursul continuă. Cu recuperare de teren: “Voi vreți să faceți meseria asta bine. Să creșteți. Să învățați. Pentru ca într-o zi să ajungeți la alt nivel, mai înalt. Cum au ajuns x și y. Au pornit din presă și uitați ce bine le merge.” (n.r. numește doi purtători de cuvânt, unul de întreprindere, altul de demnitar) Aha, deci ăștia nu se pun la calculul cu “nu și-au iubit meseria”! Îmi rețin și gândul ăsta, dar întreb cu fărâma de seriozitate care mi-a rămas în fața acestui spectacol echivalent cu o serbare de clasa a III a: “Deci de-aia facem presă? Ca s-ajungem purtători de cuvânt pe la diverse instituții? Cum rămâne cu presa, a patra putere în stat… că avem datoria și dreptul să spunem adevărul adevărat… curat…” “Presa e prima putere în stat, fiindcă celelalte 3 sînt slabe!” – evită el cu grație răspunsul punctual, iar restul cuvintelor dispare sub încă un gând nerostit din creierașul meu idealist: “Vă stă DNA-ul la ușă, iar voi mai aveți tupeul să ziceți că Justiția e slabă!” N-am mai auzit nimic din restul importantei întâlniri, pentru că ochii și gândurile mi se pierdeau în fumul gros al Combinatului Azomureș. Când am părăsit incinta cu bașcheții mei în alb și negru și cu mâinile în buzunarele goale, m-am gândit așa, într-o doară, că poate măcar copiii ăia de 20 de ani au înțeles ceva din câte s-au rostit. Chiar dacă încă nu știu că o știre nu începe cu istoricul, ci cu actualul și chiar dacă verifică pe Google dacă “să fii” se scrie cu doi i, poate că se vor hotărî să nu se lase spălați pe creier și să fie liberi să gândească. Așa m-am trezit din visul meu cel urât, la volanul mașinii, conducând legal spre Bubtzi, născut în țara asta, pe care doar noi o putem schimba.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Un deget reinventează istoria la Târgu-Mureș!

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 28 aprilie 2015, 08:13

De vineri mă tot gândesc cum să povestesc eu pățania ce urmează, fără să dau naștere la comentarii, supărări, frustrări, neînțelegeri. După ce am rumegat-o sănătos și am întors-o pe toate părțile, am concluzionat că fie ce-o fi! E prea delicioasă ca s-o țin doar pentru mine, așa că eu vă povestesc și-apăi voi, fiecare cu luciditatea din dotare. Era seară și, la lumina chioară a abajurului din dormitor, îi tăiam eu tacticos unghiile lui Bubtzi. Lucrase cu plastilină la Handarbeit și i se adunase dedesubt într-un asemenea hal, încât spălatul sau frecatul cu periuța erau perfect inutile. Am trecut deci la instrumentul forfecuță, salvatoare ustenislă în cazuri d-astea de maximă urgență. Pe la mâna stângă, îl aud: “Mama, eram azi cu Paul și Nicu în fața școlii, după cantină, și niște băieți ne-or arătat degetul.” (n.r. n-aveți decât să-mi ziceți că nu e ok, dar Bubtzi, copil deștept și instruit, a remarcat de mult gestul prin care unii îndreaptă mijlociul către soare în diverse contexte și m-am văzut nevoită să-i explic, delicat, semnificația) “Ei, da!” – zic. “Cine, mami?” “A-ntâia B. Unguri.”  Da’ cum să vă spun eu, a zis-o cu o intonație de parcă nimeni altcineva pe lumea asta nu putea să le fluture degetul sub nas. Avea în voce și indulgență, și superioritate, încât îmi dădea senzația că știe el ce știe. Într-o fracțiune de secundă, am scanat în cap orice posibil moment în care să fi auzit prin casă afirmații-ștampilă. Nu prea avea cum, fiindcă eu nu prea gândesc sau emit d-astea. Iau lumea așa cum e, trăiesc realitatea cum vine și încerc mai degrabă să mă distrez decât să mă aprind. C-așa-i felul meu. Încă de când eram mică și mă jucam cu cea mai bună prietenă a mea în iarba înaltă din parcul din fața blocului. Era unguroaică. Și baptistă. Prietena, nu iarba sau curtea. Deci n-am prea fost crescută să fac diferențe între etnii, religii, orientări etc. Și nici n-am schimbat macazul de-atunci. În plus, lu’ Bubtzi nu-i torn gânduri deja gândite, că-l las să și le formeze singur pe-ale lui. Așa că, odată epuizată fracțiunea de secundă, am început să râd din tot stomacul, fără să mă mai pot opri. Și asta pentru că, în exact aceeași clipă, mi-am dat seama că, pe iarba școlii din Aleea Carpați, istoria nu se repeta, ci se reinventa. Vedeți voi, clasele lor sînt structurate după cum urmează: I A – cu predare în limba română, I B – cu predare în limba maghiară, I C – cu predare în limba germană. Iar Bubtzi al meu, cu tot cu Paul și Nicu ai lui, sînt viitorii maeștri în Deutsche Sprache, așa că ia uzuala problemă interetnică de unde nu-i. Carevasăzică ungurii le-au arătat degetul nemților. Asta da noutate! Asta da știre! Pentru cine vrea neapărat să croșeteze în jurul ei. Pentru mine, însă, și oriunde altundeva decât la Târgu-Mureș, e doar un episod de teribilism băiețesc, ce-i drept precoce, în utilizarea simbolurilor de cartier. “Și voi ce-ați făcut, mami?” – l-am întrebat când mi s-a mai domolit hohotul de râs. “Nimic, ne-am uitat în altă parte.” Curată treabă nemțească!

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Cum am văzut eu meciul de sâmbătă

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 27 aprilie 2015, 07:40 / actualizat: 27 aprilie 2015, 21:42

Ora 17 și 20, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale e deja la poarta stadionului sau măcar în drum spre, pe mine m-a prins în pădure. Undeva pe dealurile dintre Hărțău și Remetea, pe un drum de tractor cu posibilitate de asfaltare, ca să se ajungă mai ușor și mai repede în oraș. În compania de nelepădat a unei găști de băieți extrem de minori și a unei tinere, un fel de soră mai mică și foarte dragă, pedalam și împingeam toți cinci la două biciclete sub soarele puternic. Ne strâmbam de la lumină, leneveam de la căldură și ne reproșam, noi fetele, faptul că am uitat să luăm apă cu noi. Când din vârf s-au auzit vreo trei sau patru lătrături sobre, ne-am hotărât să intrăm în pădure și să facem un binemeritat popas de la off-road-ul de până atunci. Băieții ca băieții, au atacat copacii, care parcă crescuseră acolo special pentru ca ei într-o zi să-și încerce îndemânarea de-a le ajunge în vârfuri. Noi, ca gagicile, ne-am așezat pe-o bucată de mușchi și-am început să trăncănim vrute și nevrute: viață, lume, destin, bărbați, trecut, viitor. “Uai, are ASA-u’ meci la șase!” – îmi trece prin cap, habar n-am cum și de ce. Privesc spre cei trei puști, care se-aleargă printre trunchiurile simetrice, scormonesc în frunze și fac pariu care-i rădașcă și care-i cărăbuș. Mă-ntorc la poveștile noastre de fete și uit că fotbaliștii sînt la ora asta cu pulsul crescut.

Ora 18 și 15, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale a luat deja foc pe stadionul din oraș, pe mine mă prinde înapoi pe șoseaua prăfuită a Hărțăului. Bătută în cap de la soare și ușor adormită de la căldură, mă tot mir de energia celor doi pitici care-au rămas cu noi. Al treilea a luat-o înainte, de mult, pe bicicletă fiindcă l-au chemat băieții din sat pe terenul din spatele caselor. Au meci cu cei de la Pănet, cum să lipsească!? Propun să lăsăm puștii acasă și să bem o Cola la cârciuma din sat. Să ne mai trezim. Ideea e acceptată, așa că deja mă simt mai virgoanță la gândul că voi da pe gât 250 de mililitri din magicul lichid de care, în timp, am ajuns aproape dependentă.

Ora 18 și 30, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale era pe culmile fericirii de la primul gol al ASA-ului, pe mine m-a prins pe prima treaptă a cârciumii cu terasă. Aglomerație mare la cele două mese, patru sau cinci bărbați, roșii la față de la soare și licoare (după preferință: bere, vinars, țuiculiță, vin roșu, alb etc). Cu pălăriile date pe ceafă, vorbesc toți deodată, unii peste alții, de nu se desprinde decât un zumzet zgomotos și o veselie generală. Nu uită să ne scaneze din cap până-n picioare când dăm bună ziua. Trec pragul ușii termopan, încă netencuite, și pătrund în incinta întunecată, cu miros de bodegă uitată de lume. O doamnă blondă, curată, cu un șorț verde cu reclamă, curat și el, râde și ea zgomotos de la tejghea, fiind la finalul unei conversații cu o altă doamnă, brunetă. Doamnă care, aveam să aflu, vinde la magazinul de la etaj. La fel de netencuit și el. Pe pereții cârciumioarei, un ceas pe ora veche, fanioane și alte stegulețe, postere vechi cu ceva echipe de fotbal, un raft plin de cupe de tinichea aurită. Toate de la meciuri cu Pănetul sau alte sate. Una e pentru Cel mai bun golgeter, scris așa că e acceptată și varianta asta. Cu carioca albastră, a fost adăugat, total necaligrafic, numele Sandu, el fiind, probabil, golgheterul în cauză. În spatele tejghelei, băuturi dintre cele mai ieftine, dar de mare consum. Și la fereastră, mare și impunător, un LCD cu diagonală imensă, pe care rula mai zgomotos decât râsul doamnei blonde și zumzetul bărbaților de pe terasă meciul. Înșfăcăm Colele, le plătim, ne cumpărăm de la etaj câte-o pungă de chips-uri și ne-așezăm la una din mesele din interior, cu ochii zgâiți în televizor. Prindem penalty-ul, exact când pe ușa crâșmei intră o bătrânică. N-aud ce cere, răcnetele comentatorilor de la meci (Gooooooooooooooool!!!), discuțiile doamnelor blondă și brunetă și zumzetul bărbaților de pe terasă îi acoperă vocea. Mai intră și-un tinerel cu geacă (nu știu de ce, că erau aproape 30 de grade afară), deci cu geacă din aia ca de fotbalist american, și ia loc pe băncuța de lângă mine. “Cât e scorul?” – mă întreabă. “1 la 1” – zic. “Au egalat Pandurii.” “Cine-a marcat de la noi?” “Nu știu, poate ăla bun… Gabi… cum îl mai cheamă…” “Mureșan” – zice tânărul cu geacă și pleacă fără niciun cuvânt în plus. Eu mai înfulec un pumn de chips-uri și îmi drămuiesc gurile de Cola rămase, ca să-mi ajungă pân’ la pauză. Bătrânica iese cu mâna goală.

Ora 19 și 30, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale număra minutele până la victorie, pe mine m-a prins pe terenul de fotbal din spatele caselor, unde ajunsese întreaga gașcă de băieți cât noi, fetele, ne-am delectat la cârciumă. Cu încă vreo trei băieți mai mari, șutau de la 11 metri. Bubtzi, clar, avea cea mai mare precizie! La fiecare gol, mingea trecea prin plasa veche și găurită și zbura departe, peste culturile de lucernă și grâu. Era deja crepuscul, așa că mi-a luat ceva efort să fac niște poze în care să se vadă limpede performanțele incipiente ale fiului meu. În afară de interjecțiile lor de bucurie sau ciudă, în funcție de gol sau ratare, nu se-auzea decât sunetul tăcut al răcorii. Și era o seară perfectă.

Ora 20 și 30, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale se întorcea victorios spre casă, pe mine m-a prins pe Podul Unirii, cu muzica-n boxe și gândul aiurea. Și în totală necunoștință de cauză privind scorul. Puhoi de oameni pe străzi, poliție la Cocoșul de Aur. Nu mai văzusem de mult atâta lume în orașul ăsta. Am încetinit. Încercam să-mi dau seama de pe fețele lor dacă am câștigat sau nu. N-am reușit. Puteau la fel de bine să vină de la concert sau cinematograf. Mi-a trecut prin cap gândul trist că la și de la teatru nu vin niciodată atâția. Și-am călcat accelerația.

Ora 01 și 40, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale doarme sau sărbătorește (habar n-am), pe mine m-a prins în fața calculatorului citind pe gsp sau prosport “ASA a fost pentru două ore liderul Ligii 1!” Pentru că Steaua rămâne pe primul loc, cu un punct înaintea mureșenilor, după partida de la Cluj.

Mno, om trăi și-om vedea. Eu am rămas totuși cu o întrebare. Oare ce-o fi cerut bătrânica la cârciumă?

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Și eu îl iuDesc pe Bubtzi

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 24 aprilie 2015, 07:30

24 cu 10 fac 34. Atâtea ore am stat departe de Bubtzi ieri și alaltăieri. Plecată cu treabă la Timișoara, l-am lăsat la școală miercuri dimineață, de unde l-au recuperat prietenii mei (cuscrii, cum le zic eu, dar mama fetei se lasă mai greu înduplecată să accepte titulatura). Și-a petrecut toată după-amiaza cu nora mea, la ea acasă, au dormit în aceeași cameră și au mers împreună la școală ieri dimineață. Raiul pe pământ, ai gândi ca părinte, care știe că bucurie mai mare pentru prunci nu există decât să doarmă-n “deplasare”, să mai scape de-acasă. Miercuri seară, însă, la o oră târzie pentru copilărie, mă trezesc cu sms de la Bubtzi al meu: “mi-e dor de tine, suna-mă.” Nu sînt siropoasă din fire, nici nu-mi place să-mi etalez filingurile prea pe față, dar… Uf! Dar. M-am topit, am și panicat, mi-a venit să mă urc pe mașină așa, la miezul nopții, mi-am reproșat că nu l-am luat cu mine, m-am simțit și mândră, și fericită, și importantă. M-am simțit mamă. Într-un alt fel decât mă simt de obicei. Nu-i așa că știți ce vorbesc? Voi, fetelor, mai ales. Și niciodată nu mi s-a părut drumul Timișoara-Tîrgu-Mureș mai lung și mai aglomerat ca ieri, când goneam (cu viteza legală) spre puiul meu. Și parcă niciodată până acum nu l-am strâns așa în brațe când am intrat în casă și m-am trântit, cu bașcheții în picioare, în pat lângă el. La cei 8 ani ai lui, s-a cuibărit cald și fericit cu capul pe umărul meu și-am stat așa, minute-ntregi, el tăcând, eu tăcând și ciufulindu-i părul. Nu e ușor să fii mamă. Nu e ușor să fii mamă singură. În oricare din ipostaze, ai de luat decizii, ai de întors lucrurile pe toate părțile, ai de predat lecții, care să nu pară lecții, ci sfaturi, ai de dat exemple, ai de oferit modele, ai de răbdat, ai de suferit, ai de înțeles, ai de greșit, ai de învățat. Nici nu pot număra momentele în care, în ăștia 8 ani de zile, am uitat încotro merg sau la ce etaj trebuie să mă opresc din urcat scările, pentru că mintea îmi fugise spre întrebări de genul: “oare îl cresc bine?”, „oare se va alege ceva de el cu toate lucrurile pe care le învață de la mine?”, „cum știu dacă e bine ce fac și ce decid?”. Mereu îmi spun că viața e o loterie. Că viața e o junglă. Că nu există o rețetă sigură a succesului, a fericirii. Mereu îmi spun că eu îmi pot asuma și reușite, și eșecuri, fiindcă sînt ale mele și am învățat cum să le duc. Dar ale lui? Căci va avea și el parte de toate astea. Chiar dacă eu aș vrea să nu greșească, să nu sufere, aș vrea să-i fie tot binele din lume aproape. Bubtzi al meu. Iar eu, mama lu’ Bubtzi. Întotdeauna când povestește câte ceva de la școală sau de la joacă, dă din mâini mult, zâmbește și vorbește grăbit, de parcă-l aleargă întâmplarea din urmă. Eu îl privesc cu atâta drag, cu un drag pe care nici nu-l știu pune în cuvinte. Nu-i place să primească daruri și încă nu știe să-și lege șireturile ca lumea. M-a bâzâit deja de 5 ori de când scriu textul ăsta, vorbește non stop, chiar vorbește singur și la baie, și la duș, e mai atras de tabletă decât de cărți, încă sapă cu degetul în săpun când se spală pe mâini și nu e deloc atent cum își bagă maieul în pantaloni. Știe, în schimb, răspunsul pentru orice întrebare legată de biciclete, ba chiar poate repara mici defecțiuni, are umor și râde cumva întrebător la glumele pe care mi le spune, auzite de la alții. Ca și când ar vrea să verifice dacă a priceput gluma și chiar e de râs. Despre cele pe care știe că nu le-nțelege, îmi cere explicații ca la școală. Mă-ntreabă despre Zidul Berlinului sau despre Marele Zid Chinezesc. Mă întreabă despre programele de montaj video sau despre cum funcționează led-urile. Vrea să știe cum e organizat motorul unei mașini și e conștient că Ferrari e mai tare ca Renault-ul nostru. În funcție de profilul întrebărilor, mă documentez sau îl redirecționez către prietenii mei specializați fiecare pe câte ceva. Așa îmi țin și eu, măcar, relațiile la zi. Îmi deschide ușile când sînt sau nu sînt cu bagaje în mână. O salută pe soacră-sa cu “la revedere”, ea râde și cere să schimbe pe “servus”, eu zic mersi că nu spune “sărumâna”. E Bubzti al meu. Un conglomerat de stări, de întrebări, de necunoscute, de calități, de defecte, de dorințe, de gânduri, de culori. E Bubtzi al meu și-l iubesc din tot sufletul meu. Și nimic nu mă face mai mândră de mine pe lumea asta decât că sînt mama lu’ Bubtzi. Care azi e nemulțumită doar de faptul că, uneori, uitându-se la el, timpul pare să treacă mult prea repede. Nu-i așa că știți ce vorbesc? În egală măsură și voi, fetelor, și voi, băieților.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Jurnal de vacanță sau Litoralul n-a fost niciodată mai aproape

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 16 aprilie 2015, 07:48

În ordine aleatorie, am:

• călătorit pe 66 de kilometri de autostradă dintr-o distanță totală a drumului de 740 de kilometri (dus și întors)
• fumat mai puțin
• mâncat normal față de cum mănânc la Tîrgu-Mureș
• dormit mult și prost
• revăzut prieteni vechi și dragi
• mai cules două “expresii frumoase” din vocabularul președintelui Consiliului Județean Timiș: “zăpadă friguroasă” și „domeniul pompieristic” (prima e chiar inteligibilă, a doua face referire la colaborarea cu ISU Timiș)
• ezitat între a râde și a plânge când am auzit că un anumit consilier județean (tot de Timiș) figurează încă pe listele CJ-ului, deși e în arest preventiv (prelungit deja a treia oară) de vreo 3 luni. Se pare că, dacă stai la mititica, ești considerat absent motivat, deci nu îndeplinești criteriile ca să fii zburat cu brio și felicitări din funcție
• rememorat câteva din motivele pentru care Timișoara mă scotea din pepeni: găuri de canal scufundate în asfalt (baftă șoferilor și spor service-urilor auto!), indicatoarele cu Buziaș stânga, Reșița dreapta și Toate direcțiile tot dreapta, lipsa indicatoarelor cu Autostrada Timișoara-Arad în oraș, motocicliștii inconștienți, care conduc cu 200 pe bulevardul principal și se miră că dau colțu’
• parcat pe locul unui vecin de-al părinților mei, deși pe tufa din față era prinsă cu seriozitate și simț al proprietății cartonul cu numărul de înmatriculare al vecinului. Nu, nu mi-a făcut scandal. Și-a găsit o altă bucată de curte comună ca să-și lase automobilul
• trecut peste Valea fără nume și am felicitat în gând statul român pentru originalitate. Nu, nu sînt ironică. Dacă tot n-avea nume când s-a construit autostrada, de ce să nu rămână așa? Are iz de poveste
• prins un radar, pe care am de gând să-l contest dacă îmi vine amendă. La coborârea de pe autostradă nu apare niciun limitator de 60 de kilometri la oră, eram pe drum național, am trecut de mașina Poliției cu 70 și după 100 de metri am văzut că se termină zona cu limită la 60. Deci, da, am de gând să contest, de se va lăsa cu amendă
• fost oprită de un polițist simpatic, când am făcut dreapta în Unirea spre Războieni. N-aveam viteză, dar a vrut el neapărat să-mi verifice actele. “Trusa, triunghiul, vesta le aveți?” – dacă tot sînt hârtiile în regulă. “Le am în portbagaj. Vreți să-l deschid?” “Da, vă rog, să le vedem.” “Bine.” – zic. Și deschid cu un zâmbet larg portbagajul, care gemea de sărățele, cozonaci, iaurturi, ouă de ciocolată, drob, mâncare de mâțe, apă plată, ulei, zahăr, puzzle-uri 3D de-ale lui Bubtzi, aduse de Iepuraș. “Îs acolo, dedesubt, vă jur.” Îi văd privirea deznădăjduită, fiindcă a-nțeles că ultimul lucru pe care și-l dorește în mijlocul șoselei e să mă apuc eu să scot bucată cu bucată toate proviziile pe care mi le-a pus mama cu mine pentru bătălia cu viața pe picioarele mele
• întâlnit câțiva șoferi de Alba
• descoperit că există litoral și la Iernut. Pe malurile Pârâului Deagului, chiar la intrarea dinspre Mureș, au apărut 4 stabilopozi, albi ca varul la propriu, fiindcă-s dați cu var. Stau frumos pe iarba proaspăt crescută, doi pe-un mal, doi pe celălalt și-și așteaptă turiștii și fotografii pentru machete de magneți cu Stațiunea Iernut – Litoralul din inima Transilvaniei. Pentru mai multe detalii, mergeți la fața locului sau vezi foto
• tras adânc în piept inconfundabilul aer cu miros de la intrarea în Luduș dinspre Cluj
• știut că Tîrgu-Mureșul mă așteaptă cu brațele deschise când, de pe dealul de la Sânpaul, am zărit fumul primitorului nostru combinat Azomureș

Pe scurt, așa vacanțe tot să am!

 Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Unde-s bibliotecile de altădată?

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 14 aprilie 2015, 10:51

De fiecare dată când mă întorc acasă la ai mei, petrec minute bune scanând cu privirea lucrurile de prin casă. Obiecte care au supraviețuit copilăriei mele și care, dintr-o privire, mă poartă înapoi în timp, apoi obiecte noi, apărute după despărțirea mea de cuibul părintesc și cărora încerc să le dibuiesc utilitatea sau proveniența. Mă mai împiedic de jucării vechi de-ale lui Bubtzi și mereu îmi spun că le strâng și le dau altor copii. Îmi beau cafeaua din aceeași veche cană, deși, între timp, au mai apărut vreo 2 sau 3 care-mi fac cu ochiul. Farfuriile sînt tot alea pe care i le-am făcut cadou mamei prin 2005 sau 2006, iar supa fierbe la foc mic în aceeași oală de inox, pe care tot eu i-am adus-o de prin Austria. În dulapuri, însă, stau pitite toate celelalte servicii de dinaintea cadourilor mele, încăpățânându-se să nu părăsească incinta. Câteodată port cu ai mei tradiționala discuție retorică „O să vă dea lucrurile afară din casă!” – “Lasă, vezi-ți tu de casa ta!” și mă amuz cu drag de legăturile secrete care s-au format între ai mei și toate chichițele din apartament. Dacă-i întrebi, îți pot povesti fiecare obiect de unde vine, de ce a rămas, ce semnifică și ce rost are în întregul numit locuință. Și sînt drăguți ei așa, prețuind fiecare pietricică, fiecare ecuson, fiecare suport de lumânărele parfumate. Și colecția crește constant, de la an la an, de la Sărbători la Sărbători, iar mie nu-mi rămâne decât să constat ce s-a mai adunat pe lista de inventar. Există, însă, o singură zonă la mărirea căreia nu mă opun: biblioteca. Încă de pe la 7-8 ani, îmi amintesc cum pereții sufrageriei erau aproape complet acoperiți cu rafturi pline cu cărți. Pe-atunci erau doar coperți pentru mine și nu-nsemnau mai mult decât decorul care apărea în pozele întâi alb-negru, apoi color, pe care ni le făcea tata în camera de zi. Apoi am început să descopăr că între coperți există pagini multe și ușor îngălbenite, care-mi spuneau povești care mai de care mai frumoase, triste, fantastice. Am avut o lungă perioadă în liceu (până a plecat soră-mea la facultate) când am dormit în camera de zi. Citeam în fiecare seară, iar când mă apropiam de finalul cărții, eram deja cu ochii pe rafturile suspendate ca să văd ce alte coperți îmi fac cu ochiul. Știu și acum unde erau așezate Pe aripile vântului, Anna Karenina, Nils Horgensson, Cei trei mușchetari. Un raft întreg era al lui Eminescu, de și despre el. Caragiale era pe raftul cu teatru românesc, iar Molière pe cel cu teatru universal. Dedesubt, dicționare franțuzești. După Revoluție, tata a cumpărat toate Larousse-urile și Petit Robert-urile. Cărți și culegeri de română și franceză, atlase, albume de pictură, istorie, filosofie. Eliade la loc de cinste, Cioran, Steinhardt, Noica. Biblioteca alor mei a crescut constant și încă nu s-a oprit din crescut. Mai bune, mai proaste, le-au citit și adunat pe toate câte le-au găsit. Literatura contemporană e multă, dar tot o mai aud pe mama că-mi spune din când în când: “Uite, asta merită!” Și o creditez. Când rafturile inițiale s-au curbat sub greutatea volumelor, ai mei au atacat pereții celeilalte camere și ai holului. Așa că, în timp, casa copilăriei mele a devenit un soi de loc de întâlnire între primele scrieri ale lumii și cele mai recente versuri sau rânduri. Și văd că se-nțeleg bine unele cu celelalte. Între ele, eu mă simt acasă și mereu se găsește una care să mă salute altfel când vin în vizită. Semn că vrea s-o dau jos de pe raft și s-o răsfoiesc. Iar celelalte nu se supără și așteaptă tura următoare de Sărbători. Biblioteca alor mei mă face să mă simt mândră și mediocră în același timp. Fiindcă știu că am citit. Mult. Dar nu suficient. Niciodată nu e suficient, cred. Dar azi, pe rafturile locuințelor contemporane, o să găsim mai degrabă vaze decorative de la Izvorul Mureșului, totemuri de Chendu, mici sculpturi de la Castelul Bran sau magneți care nu mai încap pe frigider, cu diverse obiective turistice de peste hotare. De-aceea, de fiecare dată când mă întorc acasă, petrec minute bune scanând cu privirea lucrurile din apartament și cărțile de pe rafturi. Și mă întreb trist: “Unde-s bibliotecile de altădată?”

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Listă cu dorințe către Iepuraș

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 8 aprilie 2015, 07:03

Vreau. Multe. Unele imposibile. Sau nerealiste. Vreau în primul rând sănătate. Pentru Bubtzi, pentru ai mei, pentru mine și cei dragi. Și pentru cei pe care nu-i cunosc sau nu-mi sînt dragi. Vreau o căsuță din lemn sau văiugă, așa ca alea din poveștile cu spiriduși și zâne mici-mici. Undeva în inima pădurii sau pe-un delușor, iar pe fereastră să văd liniștea. Vreau să am un căluț negru, cu coamă albăstruie și deasă, pe care să-l călăresc înspre nicăieri de fiecare dată când mai cade un avion sau apasă extremiștii pe trăgaci, făcând sute de victime. Vreau să nu mai cadă avioane. Vreau să nu se mai împuște oamenii. În Franța, în Kenya, în Irak, nu contează. Vreau să nu mai moară oamenii din cruzime, interese, doctrine, rasism sau mai știu eu ce motiv absurd și stupid. Vreau oamenii să moară fericiți, odată ce simt că au dat tot ce-au avut vieții și au luat de la ea cât le-a trebuit. Vreau să nu moară prin spitalele românești. Vreau să se schimbe spitalele românești. Vreau să nu mai trebuiască să dăm mită ca să avem o șansă să nu murim. În spitalele românești. Vreau să se schimbe Guvernul. Vreau să dispară toți dinozaurii politici, toți mincinoșii, hoții și corupții care trăiesc pe spatele nostru și se lăfăie în naivitatea noastră. Vreau să știm să-i arătăm cu degetul pe toți impostorii și să-i punem la colț, în genunchi, pe coji de nucă. Și să-i uităm acolo până vor învăța să stea la o coadă la impozite, acte sau analize gratuite. Vreau să dispară cozile. Să renunțăm la birocrație și să dinamizăm informatic sistemele. Dar funcțional. Fără erori cauzate de firma câștigătoare la licitație. Firmă care e, de fapt, a amantei fratelui soției parlamentarului X. Vreau să existe competiție reală, în toate domeniile. Și să câștige cel mai bun, nu cel mai bazat. Și cel care n-are nicio greșeală de ortografie, gramatică sau exprimare în dosarul depus la concurs. Vreau să știm să scriem și să vorbim românește. Corect. Să iubim limba asta atât de frumoasă, muzicală și plină de sensuri. Vreau să citim, vreau să fim curioși, vreau să ascultăm și să facem muzică bună. Străzi bune, proiecte bune, fapte bune. Vreau să dăm fiecare câte-un leu o dată la 9 luni în următorii 3 ani, ca să construim spitalul acela de oncologie pediatrică despre care am tot vorbit în Sens unic (www.1leu.org). Vreau să ne pese și de ceilalți, nu numai de noi înșine. Vreau să fim profesioniști și să nu ne lăsăm pe tânjală. Vreau să vorbim mai puțin și să facem mai mult. Vreau să nu mai vorbim deloc despre Elena Udrea sau Mihaela Rădulescu, iar pe Lavinia Șandru să n-o mai confundăm cu presa. Vreau să reînviem presa. Aia cinstită, onestă, corectă, dornică de adevăr și dreptate. Vreau Justiția să facă ce face în prezent. Adică să existe. Vreau să mă simt în siguranță. Acasă, pe stradă, în trafic, în clinici, magazine sau parcuri. Și ziua și noaptea. Vreau să gândesc și să vorbesc liber. Vreau să respect și să fiu respectată. Vreau să am în ce să cred. Și nu mă refer la divinități. Da, Iepurașule, vreau. Multe. Unele imposibile. Sau nerealiste. Dacă crezi că nu-mi poți aduce nimic de pe listă, îmi rămâne o singură rugăminte. Încăpățânată. Să faci cumva ca toate dorințele astea ale mele să nu fie povești de adormit copiii.

 Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Un text inspirat dintr-o poveste adevărată

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 6 aprilie 2015, 10:01

“Nu există două cuvinte mai rele în dicționarul limbii engleze decât good job.” – îi spune fostul profesor-dirijor studentului exmatriculat pentru că-l luase la bătaie pe scenă, în timpul unei competiții muzicale. Stare la care tânărul talentat ajunge din cauza metodelor extreme de predare ale îndrumătorului: presiuni psihice, violențe verbale, bunăvoință fățișă față de alți studenți mai slabi, ore lungi de studiu neîntrerupt fără vreun semn de mulțumire sau încurajare. Un film tipic american, cu piedici multe și grele, pe care eroul reușește să le depășească până la final. Whiplash sau, în traducere personală, Lovitură de bici. De la ceremonia Oscarurilor, a plecat acasă cu 3 premii: pentru montaj, pentru mixaj de sunet și pentru cel mai bun actor în rol secundar: J.K. Simmons, adică profesorul Fletcher, cel rău și dur. Profitând de vacanța prelungită a lui Bubtzi de zilele trecute, am pus mâna pe online și l-am vizionat. Am concluzionat că distincțiile i-au revenit 100% pe merit și l-am recomandat din tot sufletul unei tinere de 17 ani, violoncelistă, care ezită între a-și urma studiile în străinătate și a rămâne în țară, fiind la prima mare dragoste. Asta neînsemnând că n-am sesizat doza de “americanisme” pe care o conține. Dar am depășit-o, am lăsat-o în urmă atunci când, după scandalul de care vorbeam înainte, e rostită replica în cauză. “Nu există două cuvinte mai rele în dicționarul limbii engleze decât good job.” Și, în jurul ei, un mic monolog despre superficialitatea muzicii de azi. Mintea mea extrapolează de la sine putere la superficialitatea artei de azi. În argumentele profesorului vizavi de metodele extreme pe care le aplica, îmi regăsesc toate micile mele monoloage interioare despre mediocritatea și lipsa de strălucire a majorității actelor artistice contemporane. Trăim niște vremuri în care trend-ul e de perpetuă încurajare, de extrem pozitivism. Nu-i bai că ai scăpat două note de pe-o partitură, “se mai întâmplă”. Nu-i un capăt de lume că te-a bușit râsul la una din propriile replici în plin spectacol, “oricine poate păți chestia asta”. N-a murit nimeni fiindcă pirueta n-a fost chiar cum trebuie, “nimeni nu-i perfect”. Și tot așa. Mizând pe naivitatea și necunoașterea publicului, tot mai des aud în jurul meu texte de genul: “las’ că nu se vede din sală” sau “publicul crede c-așa trebuia să fie”. Și cu asta ne-am scos și mergem împăcați la o bere. Aproape nimeni nu mai are dorința aia nebună de a face performanță doar fiindcă arta e mai mult decât o meserie, e un har, care are, însă, nevoie de multă educație spartană. Aproape nimeni nu mai e dispus să se dedice și să se descompună sufletește pentru perfecțiune, într-o continuă concurență cu sine însuși pentru a fi mai bun și mai bun, pentru a reuși mai mult și mai mult. Artiștii au început să poată dormi bine noaptea fiindcă “merge și-așa”. Fiindcă atitudinea generală e “good job”. Oricât de tehnici, detașați, lipsiți de precizie și profunzime au fost, colegii și managerii îi vor motiva pozitiv cu echivalentul lui “good job” în românește. Mai mult, aplicăm pozitivismul ăsta la modă și cu plozii. A dat unu’ un pârț care nu era în programul serbării de Crăciun, aplaudăm furtunos, fiindcă “vai, câtă spontaneitate!”, a aplecat altu’ puțin dramatic capu’, apăsând clapa și pedala pianului extrem de muzical, “mamă, câtă genialitate!” E plin prezentul de mici Mozart, de viitori Picasso, de mini-Meryl Streep, fiecare vedetă în grădina sau sufrageria proprie, lipsiți, din prea multă dragoste părintească, de percepția lucidă și coerentă asupra realității. Îndrăznește ca profesor să îi dai unuia un FB minus, ai să te trezești cu mame indignate, invocând nevoia încurajării pentru o carieră de succes. Îndrăznește să evidențiezi problemele existente, ți se va răspunde că “toată lumea știe care sînt, nu trebuie punctate, se creează tensiuni”. Ba mai mult, se apelează la ideea de popularitate: “oamenii îți vor fi recunoscători dacă nu punctezi problemele”. Și uite-așa ne bălăcim în autosuficiență, facem echilibristică pe sârma mediocrității și n-avem standarde mai înalte de atins decât celebrul “good job”. Așa că dincolo de “americanisme”, Whiplash are 3 scene excepționale, care aplică, literalmente, lovituri de bici scării de valori de astăzi. Ridică întrebări și, totodată, propune un sens aproape uitat al cuvântului “ambiție”. Acela care face diferența dintre orgoliu și pasiune.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Așteptând să se termine așteptarea

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 2 aprilie 2015, 10:33

Încă un capitol din nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi. Despre așteptare versus așteptări. 6 dimineața, o sâmbătă de octombrie, o benzinărie goală, doar eu, pompele și Bubtzi în mașină. Din patriotism subconștient sau inconștient, alimentez mereu la Petrom. Chit că și aici e lungă povestea, dar trecem peste. Momentan. Intru, dau bună-dimineața și spun: “Pompa 1, vă rog.” „Așteptați puțin”, vine răspunsul. Scanez cu privirea interiorul benzinăriei. Gol pușcă, ar spune Andersen. „Pompa 1 ați spus”, mă trezește vocea matinală a casieriței. „Da, vă rog. Și o rovinietă.” „Pentru rovinietă trebuie să mai așteptați.” „Aha! Ce?” „Să vină colega de la toaletă.” „Aha.” Plătesc motorina și mă pun pe așteptat în fața vitrinei cu croissante. Care declanșează automat amintirea anului 1998 când, la Strasbourg, i-au furat lu’ tata valiza în care ținea toate pașapoartele copiilor din trupa de teatru. Și pijamaua roz cu Nikee cu 2 e, pe care i-o cumpărase mama special pentru călătoria aceea. Hai că Nikee cu 2 e mai înțelegeam în vremea aia, da’ roz… Eh, mama! Egal. În ziua urmând nopții teribilului jaf, am așteptat cam o oră în holul Primăriei Strasbourg până când ne-au fotografiat și ne-au eliberat un soi de pașaport colectiv, ca un papirus atașat de pașaportul lu’ tata, cu care ne-am întors fără griji în țară. Și eram vreo 20 de copii. Aud ca prin vis apa la toaletă, ridic capul din croissante și mai rostesc un “Bună-dimineața!” către doamna revigorată. „O rovinietă, vă rog.” „Să așteptați acolo-n spate, puțin, vă rog!” Deznădăjduită zic: „Păi și doamna m-a pus s-aștept.” „Da’, eram la toaletă, doar puțin să așteptați.” Ridic din umeri și mă gândesc la celebrele replici din filmele americane, gen: „Define puțin.” Îndrăznesc, aproape șoptit, aproape pentru mine: „Dar mi-e copilul singur în mașină, și e 6 dimineața, și… nu mai e nimeni aici. Cât și ce aștept?” O avalanșă de răspunsuri semi-inteligente, semi-lătrate năvălesc asupra urechilor mele, pe două voci: „V-am rugat…”, „Toaletă…”, „Eu cu casa, ea cu rovinietele…”, „Și noi avem copii…”, „Nu trebuie să fiți așa!”, „Să așteptați puțin!” Îmi vine să râd și să urlu în același timp. Fiindcă da, sîntem într-o pereptuă așteptare. A civilizației, a timpului care mai tre’ să treacă după Revoluție, a schimbării mentalității, a salariilor bune, a unui Guvern normal și treaz, la propriu, a intrării în spațiul Schengen, a benzinăriilor de pe autostrăzi – hahahha – a autostrăzilor, a modernizării tuturor școlilor și a conceperii unui sistem de învățământ viabil și constant, a condițiilor decente prin spitale, a punerii în practică a mult utilizatei sintagme “standarde europene.” Și câte și mai câte… așteptări. Călcând accelerația prin bezna dimineții, cu rovinieta – măr al discordiei în buzunar – mă gândesc cât de mare poate fi diferența între singularul așteptare și pluralul așteptări. Cel puțin la noi, ăștia, bipezii de România. O vorbă zice că e mai sănătos să nu ai așteptări ca să nu fii dezamăgit. Hmm… Oare e posib…. Frânez brusc, bot în bot cu sensul giratoriu de după Ungheni! Lămpile solare nu duc până dimineața, mai ales toamna, iarna și primăvara, așa că nu e luminat. Măi, să fie, nu m-așteptam!

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Ansamblul arhitectural Aleea Carpați sau Agripino, nu fi pudică!

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 19 martie 2015, 08:03

Undeva prin Praga, e o statuie a unui om care atârnă de pe o clădire. La Bratislava, avem un nenea (tot statuie) care scoate capul din gaura de canal și se odihnește frumușel, zâmbind, cu brațele pe trotuar și bărbia pe brațe, la Bruxelles, tot din canalizare, un tip nervos, cu bască, îi pune piedică unui polițist. În Sofia, împărțim băncuța cu doi domni serioși, care par să stea de vorbă. Sînt tot statui. La Budapesta, fix în centru, vezi o vacă albastră, care se topește cu capul de caldarâm. Și câte și mai câte! Lumea e plină de rezultate strălucite ale imaginației într-ale arhitecturii urbane. Noi, în schimb, sîntem condamnați la busturi inexpresive și imposibil de identificat fără plăcuțele aferente, eroi naționali în mărime naturală (de obicei călare pe cai în mărime naturală și sculptați anatomic la detaliu), supradimensionări ale soldaților necunoscuți sau, în cel mai fericit caz, tentative hilare de artă sculpturală. Care și fac obiectul ofului meu de azi. Ce-i drept, mi s-a pus piticu’ de mult, de când m-am mutat în Aleea Carpați, adică septembrie anul trecut, da’ am tot amânat-o fiindcă nu știam de unde s-o apuc. Până ieri dimineață, când soarele a strălucit din nou, luminând feeric părculețul de copii dintre blocuri. Unde se presupune că vor și veni piticii în curând să-și petreacă după-amiezele cu bunicile, bonele sau, când se poate, mamele/tații. Și unde stă de strajă o reprezentare din ciment a iubirii fizice dintre un el și o ea. Când spun fizice, mă refer la faptul că brațul lui e petrecut eminesciano-pornache peste umărul ei, cuprinzându-i bărbia cu palma, sînt ochi în ochi și buze-n buze, el puțin mai înalt, așa cum șade bine unui cuplu reușit, ea, cu părul despletit, căzând în valuri pe spate. Care este gol. La fel ca partea din față. La fel și în cazul lui „el”. Adică sînt goi. Amândoi. Goi-goluți, cu formele anterioare și posterioare la vedere (ce-i drept, cam rudimentar înfățișate), fix pe strada principală. Puși pe-un piedestal în picioare, n-ai cum să-i ratezi. Nici nu-ți trebuie multă atenție ca să vezi că sînt făcuți din două bucăți, lipite ulterior pe orizontală. Sau că s-a adunat pe ei, în timp, ciupercă d-aia ca pe stabilopozii de la Mangalia. La intrândul următor, mai spre alimentară, un alt cuplu în focurile amorului, spate-n spate. Ceva mai mic ca dimensiuni. Sau poate sînt tot ei, prin copilărie-adolescență. Zilnic văd aceste întruchipări ale iubirii în poziția rachetă și mă tot întreb care le-o fi rostul. Sînt clar moștenite de pe vremea răposatului, când, poate, aveau ceva sămânță de avangardism în ele. Dar azi, când la New York stă în poziție yoga un nud de femeie din fisurile căruia ies raze de lumină, amorezii noștri de pe Canalul Turbinei parcă-s cam… împietriți. Într-un trecut demodat și fără gust. Și stau așa, dezbrăcați nevoie mare, fix în buza parcului pentru copii. Nu c-aș fi eu mai catolică decât Papa, dar m-a tot bătut gândul în toamnă să le-ntreb pe bunicuțe dacă ăștia mici n-au cerut vreodată explicații de genul “asta ce-i?”. Arătând spre rotunjimile de ciment ce stau ferme pe pieptul “ei” sau spre finuț și abstract sculptatul simbol al masculinității de pe trupul lui “el”. Și dacă da, ce le-au răspuns și cât a durat conversația. Pentru că la noi în casă s-a rezumat la o simplă întrebare din partea lui Bubtzi, când răsfoiam împreună un album de artă: “Da’ cum îi adevărata puți (cu i accentuat, vă rog), ca la David ăsta, al lu’ Milangelo (sic), sau ca la ăia din parc? ”

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Cum am rămas fără obiectul muncii

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 16 martie 2015, 09:47 / actualizat: 17 martie 2015, 7:39

Am făcut o mare greșeală. Fatală. Mi-am distrus singură, cu mânuțele și pornirile mele, însăși baza, fundamentul acestui blog. Care, așa cum știți, poartă titlul de “Nemulțumirile…” Adică se presupune că tot ce apare aici tre’ să fie despre ceva ce nu-mi place, despre ceva ce mă nemulțumește (wow!). Dar acum am comis-o. Mi-am făcut-o singură și nu-mi rămâne altceva decât să-mi asum… Aici ar urma un icon d-ăla cu limba scoasă, pentru toți cei care au început deja să se bucure la gândul că mi-au fost cenzurate graiul și pana și că, de mâine, nu mai scriu. Nu, nu. Altceva s-a petrecut. Ceva mai de necrezut, mai de neimaginat. Am fost să văd Aferim!. O să ziceți: “Așa și? No, mare lucru!” Mare, dragilor, mare, fiindcă dacă nu era Bubtzi care tre’ culcat la ore decente și dacă filmul ar fi rulat toată noaptea de vineri spre sâmbătă, aș fi rămas să-l văd la nesfârșit. La fel ca mulți iubitori de produse cinematografice, am și eu destule rezerve față de filmele românești. Le privesc cu indulgență, iert multe, mai închid câte-un ochi, fiindcă cineaștii noștri (mai ales cei tineri) sînt încă în căutări, zic eu. Nu mă înghesui să le văd imediat ce ies pe piață, fiindcă n-am niciodată sentimentul că “arde.” Și pentru că am obosit cumva de laitmotivul “comunism”, care le caracterizează pe mai toate. Ăsta-i primul motiv pentru care Aferim! mi-a aprins beculețul. Al doilea: trailer-ul pe ritmuri fanariote (vai, cum sună asta!) și plin de vorbe de duh deșucheate. Al treilea: tras pe peliculă alb-negru, în vremuri în care efectele speciale dau tonul. Al patrulea: mama și tata (doi foști profi de română și franceză, cu scaun la cap și gusturi fine) care au plecat la sfârșitul filmului mână-n mână, ca doi copii îndrăgostiți, atât de bine le-a picat. Și al cincilea, tre’ să recunosc, cele două interviuri pe care le-am făcut cu regizorul Radu Jude, care a fost atât de scump la vorbă, că mi-a stârnit și mai tare curiozitatea. Și m-am dus. Și-am văzut. Un film de artă. În toată puterea cuvântului. Total atipic pentru cinematografia românească, în care ne-am obișnuit că dacă-i film istoric, atunci să vină armatele (figurație plătită cu ziua), să se-ncingă luptele (aveam noi în liceu un cuvânt pentru asta: moșealăăăăă!), să curgă sânge (bulion sau vopsea, după buget, mon cher), să vedem prim-planuri cu eroi încruntați în hotărârea de-a înfrunta moartea și lista ar putea continua! N-am regăsit nimic din toate astea în Aferim!. De-o simplitate care te lasă bouche bée, filmul surprinde viața aș cum era ea la 1835. Cu noroi, păduchi, șobolani, cu țărani murdari și lățoși, cu țigani fie robi la boieri, fie adunați prin colonii în păduri, cu turci și muscali, prezențe măcar la nivel verbal, cu popi leneși, da’ buni de gură, cu hanuri mizerabile, pline de alcool, voie bună și Zambile fără boli franțuzești, cu boieroaice avide de plăceri trupești, pe care și le satisfac mai mult cu sclavii și mai puțin cu soții, cu zapcii care “se-nțeleg” la 4 taleri și-o neglijare a legii, cu haiduci nevăzuți, care lasă-n urmă cadavre, toate trăite și rostite cu graiul de-atunci, colorat încât face să roșească și chiar să leșine o fată mare. Și în tot tabloul ăsta descris scenaristic și vizual într-un mod extrem de fin, avem două personaje principale: zapciul plecat să găsească robul fugit de la boier și fiul său, încă puber și milos, apt, însă, să citească, chiar dacă ușor poticnit. Inocența lui naște întrebări care prilejuiesc câteva momente delicioase ale filmului. Bătrânul tată, fie la gura focului, fie călare prin pustiu, se vede nevoit a-i explica fiului cum stau lucrurile, cum e cu viața și cu principiile. Filosofii existențiale, demne de mari gânditori, dar foarte simple în esență, vin să contrasteze cu decadența din jur. Aparent însă. Fiindcă, dacă stai mai bine să te gândești, în haosul și dezmățul acelor vremuri, nimic altceva nu te salva ca individ decât astfel de convingeri. Un adevăr care se aplică la fel de bine și astăzi. Așa cum și Aferim! e o oglindă perfectă a zilelor noastre. Schimbăm doar costumele și înlocuim expresiile deșucheate cu limbajul neortodox contemporan! Dar dincolo de întrebările “de unde venim?” și “cine sîntem azi?”, filmul lui Radu Jude mi-a furat obiectul muncii. Nu doar pe azi, ci pe un timp îndelungat. Fiindcă mi-a cauzat o bucurie atât de mare, încât toate nemulțumirile ce mă-nconjoară devin nesemnificative la gândul acestei excepționale reușite a cinematografiei românești. Se poate deci! Și se poate cu brio!

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Dragă Buni și Bunelu, azi am fost cu mama-n crâșmă!

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 11 martie 2015, 09:37

No, nu, că nu-i rău! Și-așa mă tot gândeam că trece viața pe lângă mine și n-apuc și eu să mai ies în vreun club, vreo discotecă. Rar găsesc timp și de-o cafea în oraș, iar serile-mi sînt de mult încremenite în proiect. Proiectul “Băiță, spălat pe dinți, citit câteva pagini și somn de voie”. Personaj principal – Bubtzi, în creștere. Dar acum, grație mirificei inițiative avizate favorabil de Comisiile Juridică și pentru Drepturile Omului din Senat, sînt liberă să-mi trăiesc viața la maximum. Cum care inițiativă? Aia de prevede că minorii nu mai au voie în cluburi și discoteci decât însoțiți de părinți. Îmi și imaginez ce bine mă voi distra peste câțiva ani, când vor începe colegii lu’ Bubtzi să împlinească 14 ani și să-și sărbătorească zilele de naștere prin cluburi sau restaurante! Fiindcă aniversările dansante în șosete de la reședința personală nu se mai poartă azi, ca pe vremea mea. De fapt, încă de prin ’94-’95, am renunțat și noi la a invada apartamentele părinților cu sărățele și muzică tare și ne-am reorientat spre discotecile arădene. În care, e drept, dădeam de tot soiul de specimene mai în vârstă, inhalam mult fum și ne faultam timpanele cu bubuieli muzicale. Dar eram un grup de prieteni, eram împreună și așa am învățat să nu ne băgăm în… rahat, pe scurt. Erau experiențe, zic eu, necesare pentru etapa în care urma să plecăm de-acasă și să fim 100% pe cont propriu. Pe-atunci alcoolul și țigările erau la liber, iar marijuana și alte minunății au pătruns prin locurile astea chiar cu puțin înainte de majoratul generației mele. Ne-am băut primele beri printr-a 9 a, primele pahare de votcă printr-a 10 a, am făcut cunoștință cu țigările și am înțeles ce grea e dimineața de mahmureală de după tot cam pe-atunci, iar la 18 ani gustam cu mândrie whisky-uri rafinate. Unde mai pui că ne înghesuiam pe la colțuri, profitând de întunericul ambiental și făceam care ce apucam: de la pupături până la pipăieli… restu’ se făcea acasă, în rarele cazuri norocoase, când părinții erau plecați peste noapte. Sună nașpa? Na, îmi pare rău, dar asta e realitatea. Așa, chiar așa stăteau lucrurile. La 18 ani distanță, mă uit la toți care-au bătut cluburile și discotecile cu mine. Așezați la casele lor, cu neveste/bărbați și copii, fără excese la alcool, unii încă fumători, alții au abandonat viciul încă de acu 10 ani, medici, ingineri, curatori, programatori, arhitecți, avocați, notari, consilieri locali, lectori și tot așa. Majoritatea peste hotare, pe merit, și cu meseriile mai sus enumerate. Ne strângem în aproape fiecare vacanță de iarnă și ne-amintim cu drag de toate tâmpeniile pe care le-am făcut în liceu. Sîntem mereu cu toții de acord că: “Vai, să știu că pruncu’ meu face ce-am făcut eu într-a unșpea, aș lua-o razna!” Și râdem în hohote, fiindcă sîntem conștienți că n-avem cum să-i oprim să-și trăiască și ei, la rândul lor, experiențele. În plus, cu cât le punem mai multe bariere, cu atât vor căuta variante tot mai îmbârligate de a păcăli sistemul. Pentru că asta e vârsta la care, psihologic vorbind, vrei și trebuie să experimentezi. Câte puțin din toate, frizând riscul și înțelegând astfel care-ți sînt limitele. Și, până la urmă, cred că ține de felul în care-i creștem. Cum știm să comunicăm cu ei. Și cum știm să-i ghidăm fin spre o maturizare ce le conferă siguranță, dar nu-i transformă în adolescenți târzii. Care, odată trecuți de pragul majoratului, se vor lansa în tot felul de aventuri, ca animalul scăpat din cușcă, la sute de kilometri distanță de noi, părinții, fără posibilitatea de a cere ajutor sau sfat. Na, dar statul român are din nou alte griji decât să stabilizeze legea educației, decât să mărească ușor anemica sumă a alocațiilor, decât să, decât să… Are grija de a ambala frumos o inițiativă care induce stupidul și ridicolul. Așa că, de va fi să treacă legea, mi-oi scoate de la naftalină ținutele lascive din agitata-mi tinerețe și voi fi prima pe ringul de dans al oricărui club, în care tre’ să-l supraveghez pe Bubtzi. Și, dată fiind mutra mea de adolescentă, de-abia aștept să mă legitimeze careva!

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Încă un shift delete, din suflet, pentru învățământul românesc!

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 10 martie 2015, 08:30

Am purtat prima discuție serioasă despre lume și viață cu Bubtzi, viteazul meu școlar de 8 ani. Asta când, la o lună după ce a început clasa I, în orarul lui a apărut brusc o oră de Informatică. Undeva vinerea, printre Lucru manual, Desen și Științele naturii. Încă n-am reușit să aflu dacă e materie obligatorie, dacă e în programă sau ține doar de o inițiativă fericită a cadrelor didactice din școală. Cert e că mi s-a părut o idee bună și i-am și spus că abia aștept să aflu ce-au făcut la oră. În după-amiaza cu pricina, eliberând ghiozdanul de cele 5 kilograme de manuale și caiete (apropo, o greutate nesimțit de mare pentru o coloană vertrebrală de copil), îmi spune cumva îngrijorat: “Vrei să știi ce-am făcut la ora de Informatică?” Eu, care aproape uitasem de la toate alergăturile din ziua aceea, mă înseninez brusc și răspund afirmativ. „Am învățat să deschidem și să închidem calculatorul.” Mă uit la el, el la mine, eu la el și el la mine, preț de câteva secunde bune. Îi citesc în ochi întrebarea dacă chiar sînt încântată de ideea unei ore de informatică. Îi citesc în ochi scepticismul precoce al unui copil care s-a izbit, inconștient poate, de stupiditatea care domină tot mai mult învățământul românesc. Fără să-și poată explica fenomenul, evident, dar simțind incongruența situației. Cum să-i înveți, dom’le, la vârsta asta să pornească și să oprească un calculator, când ei manevrează tablete și laptopuri de aproximativ 2 ani?! Și cum să faci asta o oră întreagă?! Or fi ei 24 în clasă, da’ tot e anacronic și aberant! Cu gândurile astea alergând nebunește prin creierul meu de mamă, se scurg secundele în care Bubtzi mă fixează întrebător și dezamăgit, iar mie încă nu-mi răsare răspunsul corect. Astfel încât să nu distrug în ochii copilului mitul de care, până la urmă, eu am atâta nevoie: că școala e sfântă, că doar învățând se alege ceva de capul nostru, că de aia mergem la școală, ca să devenim oameni mari, serioși, cunoscători, maturi și ca să descoperim la ce sîntem buni și ce să facem cu viețile noastre. Îmi aduc aminte de un actor din Budapesta care povestea cum, într-un spectacol, un one man show, și-a uitat textul și, fiind singur în fața publicului, s-a încăpățânat să nu treacă mai departe, ci să stea acolo până-și amintește replicile lipsă. A luat aplauze furtunoase pentru muțenia lui, care a durat aproape 1 minut. Și asta fiindcă în el se petrecea ceva, o bătălie pe viață și pe moarte, pe care fizionomia lui o transmitea sincer publicului. După aceeași rețetă, probabil, Bubtzi începe să râdă zgomotos. Fața mea se schimonosise și se contorsionase în ritmul gândurilor deloc pozitive la adresa învățământului nostru. Iar el a decodat și râdea acum odată de mutra lu’ mama și apoi, triumfător, fiindcă i-am aprobat mut părerea că “e o prostie.“ Pe care a emis-o, fără urmă de îndoială, printre hohote. Am început și eu să râd. Amar și cu ciudă fiindcă realitatea înconjurătoare nu mă mai lasă nici măcar să-mi mint frumos copilul. Cu drag și cu mândrie fiindcă am un copil deștept. Avem copii deștepți. Care au coloane vertebrale sănătoase și rezistente, atât la propriu cât și la figurat. Cum facem să nu-i stricăm?

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Portretul robot al șoferului nesimțit

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 5 martie 2015, 09:40

E întârziat. Probabil și mintal, dar cu siguranță din punct de vedere temporal. E incapabil să plece de-acasă la timp pentru că petrece mult prea multe minute în fața oglinzii, fie că e bărbat, fie că e femeie. Dilema fiecărei dimineți e dacă să folosească rujul Dior sau Chanel, respectiv dacă să poarte cravata Donald Trump sau Tommy Hilfiger. Firma contează, nu asortarea. Urmează apoi dressing-ul cu pantofi, cizme, botine și cel cu paltoane, paltonașe, eșarfe, fulare. Ticsite ambele, greu de luat o decizie. Găsirea cheilor de la mașină e ultimul pas înainte de părăsirea spațiului locativ. Asta pentru că, seara, când se întorc acasă, obosiți de la atâta efort intelectual depus la serviciu și de la incredibilul tupeu al pietonilor de a traversa pe treceri, le-au aruncat pe-undeva prin vastele apartamente, cu un gest original, ușor inspirat din filmele americane, care înfățișează idilic destinele unor carieriști de succes. Umilite, cheile se prăbușesc pe după teancul de cărți la modă, folosit pe post de suport pentru coșul cu mărunțiș de la cumpărături. Sau printre pliantele promoționale ale unor spectacole de teatru sau concerte, abandonate într-un colț până vine menajera să spele geamurile. Cu ele, exact. Desigur, e greșeala cheilor că au nimerit deloc la vedere, fapt care le cauzează indivizilor despre care vorbim o acută stare de nervozitate. Undeva în limitata și îndepărtata conștiință, ei știu că și punctualitatea face parte din perfecțiunea aparenței și își acceptă, cu aroganță, inferioritatea în fața lui tic-tac, tic-tac. Cu șuvițele sau mustățile fluturând, și lăsând în urmă dâre de parfum aproape vizibile, se îndreaptă spre lucioasele și mereu curatele automobile, care, bineînțeles, poartă numere explicite privind numele proprietarului. Odată pornit motorul, ceasul de la bord devine implacabilul inamic numărul 1. Cu cifre, de obicei, portocalii, va ține isonul ultimei melodii de la radio înainte de ora fixă și va permanentiza sentimentul de panică. Din cauza căruia pedala de accelerație este apăsată până la limita suportabilității covorașului auto, iar mașina zvâcnește, trezită din somn, de pe locul de parcare, deja la 3 000 de ture. În fiecare zi, ducându-l pe Bubtzi la școală pe la 8 fără 6, 8 fără 5, am 3 amărâte de treceri de pietoni de traversat. Care despart aleile dintre blocuri de șoseaua principală. Ei bine, nu e dimineață lăsată de Dumnezeu pe pământ, în care să nu mă intersectez cu câte-un specimen dintr-ăsta. Pe fiecare din cele 3 treceri. Și la dus și la întors. Dincolo de concluzia că în Aleea Carpați locuiesc, în medie, 10 – 12 șoferi nesimțiți, îmi tot promit că, o dată, o singură dată, n-am să mă feresc și am să las o ciufulită d-asta sau un spilcuit d-ăsta să-mi treacă peste bătături cu roata sau să-mi flexeze ușor genunchiul spre laterală. Doar fiindcă m-a făcut mama curioasă. Și-aș vrea să știu cam ce-ar urma. Măcar de li s-ar schimba lor mina nervoasă, când dau de mine, în legalitate, fix în drumul lor.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Viața unei cheițe de cutie poștală

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 4 martie 2015, 09:26 / actualizat: 6 martie 2015, 17:58

Și azi am uitat s-o iau din cui. Chiar am uitat. Fără să vreau. Fiindcă uneori… de cele mai multe ori, uit voit. Psihicul meu și-a dezvoltat acest sistem de autoapărare. Nu mă ating de ea pentru că urmările ar fi catastrofale pentru ziua ce abia începe. Până aș coborî de la 2 la parter, inima și-ar depăși recordul la bătăi pe minut, iar tiroida ar începe să pulseze sufocant de la stres. Dacă aș și folosi-o, drumul din casa scării până la mașină ar rezulta într-un lung și constant șir de împiedicări, ochii mei fiind răpiți doar de conținutul hârtiilor pe care le-aș tot suci de pe-o față pe alta. Așa că, pregătindu-mă să ies din casă, știu că și numai dacă întind mâna spre cuiul înfipt la o înălțime rezonabilă în perete, s-a terminat. Ar însemna că-mi asum să-mi umplu de dimineață capul cu cifre, sume, date, scadențe, care îmi rămân apoi înfipte-n creier și pe retină și-mi bruiază orice tentativă de zâmbet sau bună-dispoziție. Nu doar în ziua respectivă, ci în tot intervalul care desparte momentul fatidic de cel al salariului. Prin urmare, în mai toate diminețile, eu și ea jucăm un soi de-a v-ați ascunselea, ca între adulți și copii. Ea stă nemișcată, la vedere, iar eu mă fac că n-o observ, preocupându-mă de șireturile, fularul, ghiozdanul sau mucii lui Bubtzi. Știu că e acolo, știu și că n-ar fi decât o chestiune de miime de secundă să cad în contactul vizual pe care mi-l propune prin atitudinea ei fermă și tăcută. Mai știu și că i-ar face o imensă plăcere, exact ca unui copil, s-o privesc, să-i zâmbesc și s-o închid apoi în palma mea, s-o țin puțin la căldură în buzunar și s-o ajut să facă ceea ce-și dorește să facă, ceea ce e menită să facă. Dar nu mă pricep la jocuri de copii. Nu în situațiile astea. Nu când argumentul “portmoneul e aproape gol” câștigă lupta care se dă mereu în capul meu între „îmi asum” și „n-am chef să-mi stric ziua.” Oricum îngrijorarea există. E acolo, clipă de clipă. Mă trezesc cu ea și adorm cu ea, prezentă, omniprezentă, undeva în magazia mea de informații uzuale. Cablul e pe 7, telefonul pe 10, lumina cam tot așa, gazul nici nu mai contează. Toate, mult după scadențele oficiale. Datele astea sunt limitele până la care, dacă nu plătesc, mă întorc la ipostaza de om al cavernelor. Și nu le pot uita, n-am cum. Mi s-au întipărit mai ceva ca Tatăl nostru și ronțăie silențioase și mecanice din neuronii mei cu gust și miros de ars. Dar, pentru că oricum n-am soluții, prefer să nu știu și sumele. Fac echilibristica asta psihică până când arde, până când trebuie să rezolv cumva situația, până când, în cazul cel mai fericit, îmi intră banii. Nici atunci n-o dau jos din cui cu prea multă plăcere. Dar mă simt ceva mai sigură, mai îndrăzneață. Sau, mai degrabă, ceva mai hotărâtă. Adică „hai s-o facem și pe asta, să ne scăpăm.” Eu știu că, după ce efectuăm ritualul, vom reintra în silenzio stampa. Ea însă e fericită. Mai-mai că se leagănă de bucurie când mâna mea se îndreaptă spre cuiul ce-i servește drept cămin. O simt cu freamătă și roșește de emoție cât o strâng în palmă, până ajungem jos, la parter. Cu dinții la vedere, ochește încuietoarea și nu dă greș niciodată. Se răsucește aproape fără ajutorul meu și, cu ușurință, ridică ușița. Teancul de plicuri năvălește afară, ca turcii în Moldova. În semn de dispreț, le las să se prăbușească pe ciment. Pe ea o abandonez o vreme în matca ei, singurul loc unde se simte completă și perfect mulțumită. Îi fac această plăcere pentru că știu că, o lună de zile, a răbdat cuminte, abandonată și ignorată, atârnând de cuiul din perete. Și, indiferent cât de silă mi-ar fi și cât de mult mi-ar plăcea să depășesc rapid momentul deschiderii facturilor, simt cum inima mi-e invadată de milă și de întrebarea: „Ce vină are ea?”. Și-n timp ce adun de pe jos plicurile împrăștiate și le deschid, controlându-mi respirația, ochii mi se umplu de lacrimi la gândul că îmi doresc din tot sufletul să pot s-o fac mereu fericită pe ea, biata mea cheiță de la poștă.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Frustrări de martie

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 3 martie 2015, 09:23

Ok. Deci. La capitolul mărțișoare sînt hater-iță. Sau, cel puțin, așa-mi zic fetele când, la întrebarea: “Da’ de ce nu vrei să primești mărțișoare?”, răspund: „Păi, d-aia, că nu port, așa că nu fac altceva decât să le dau mai departe. Cele mai multe-s kitsch-oase și nici nu-s oferite din suflet. E num-așa un gest, ca să bifăm 1 Martie.” Și nici nu mă emoționează toată polologhia siropoaso-filosofică, potrivit căreia: “E un gest frumos.”, „Înseamnă că cineva s-a gândit la tine.”, „Nu refuza primăvara, nu refuza afecțiunea.” Pffff, atâta poezie la un loc! Ajung să mă înec sau să mă sufoc. Mie, toată faza asta cu mărțișoarele mi se pare, mai presus de toate, un soi de obligație. Morală și civică. Fiindcă așa-i tradiția, puțini sînt reprezentanții sexului masculin care se riscă să pice de luzări (loseri), așa că se prezintă la serviciu sau, mă rog, în colectivitate cu punga, inevitabil de plastic, transparentă și dungată de obicei cu mov, doldora cu cele mai recente creații de pe piața de profil. Fluturași cu imitații de cristale Swarovski, buburuze roz sau mov, cu pălăriuțe de fetru, capete de maimuță sau rinoceri, cruci aurite, steluțe argintate, foi de trifoi multicolore, brățări cu zodii, gama kitsch-ului e nemărginită! Ba a mai apărut și mărțișorul cu Moș Crăciun! Prețul mediu: 2 lei – 2 lei 50. Băieții cumpără la kil, negociind, evident, unele reduceri de la comercianții ambulanți, care nici gând să producă de-undeva vreun bon sau ceva care să sune a legalitate. Dacă vor să se prezinte la datorie cu ceva mai elegant și de calitate, trec la standurile cu formele de lut, pictate manual. Preț: 5 lei bucata. Ori când au 10 colege, lasă la tarabă mai bine de juma’ de factură la net și cablu, pachet complet! Și-atunci recurg la gablonțurile ieftine și urâte – ce mai! – doar pentru a nu căpăta câte-o bilă neagră în ochii fetelor. În aceeași situație se regăsesc mamele de băieți, vezi subsemnata, care n-au cum să-și trimită viitorii bărbați ai țării la școală fără mărțișoarele aferente. Adică trebuie! Asta e frustrant! Că deși pentru Bubtzi înseamnă un gest frumos, care-i face plăcere (că e băiat gigea și inimos), eu n-am resurse să cadorisesc elegant cele 13 colege, 3 profesoare, 3 prietenuțe din afara școlii și alte câteva doamne din anturajul copilului. Că n-am. Dar nici nu pot să-l las să se ducă cu mâna goală. Că dă prost și e pruncul la mijloc. Nu eu. Și-uite-așa, fiecare început de martie, de 5 ani încoace, naște în capul meu tot soiul de frustrări, pentru că abia aștept să ajungă Bubtzi la vârsta la care va alege conștient să facă acest gest frumos. Nu din spirit de turmă și nu fiindcă așa dictează eticheta. Da, cred mult mai mult în: “Vreau să-i dau ei, ei și ei. Pentru că sînt prietenele mele cele mai bune. Și-atât.” La fel cum eu vreau să primesc nu fiindcă ne intersectăm pe coridorul instituției pe care o animăm cu geniile noastre creative, ci fiindcă acei ei chiar vor să mă vadă purtând gestul frumos la piept. Și le-aș purta pe toate, 1, 2, 15, nu contează, cu mare drag. Plus că, așa, și băieții ar mai face unele economii și și-ar permite să ofere ceva ce să nu aibe textură de tinichea… Așa gândesc eu la început de martie. Și în general. De-aceea stau de ieri și mă holbez la un mărțișor lăsat de un necunoscut la poarta Teatrului pe numele meu. E atașat unui cartonaș cu urări, scrise – incredibil! – fără greșeli de ortografie. E un mărțișor stas, nu e ceva special, dar mă tot uit la el și nu știu cum și de ce a fost oferit. Am “dat anunț” și pe Facebook, doar-doar s-o arăta responsabilul. Până și scrisul de pe plic îmi pare cunoscut. După descrierea domnului de la poartă, e un tip slab, care “are parcă și ceva ochelari.” (sic!) Și mă holbez la el, la mărțișor, în neștire, fiindcă nu știu dacă să-l plasez mai departe, din obligațiile decadei, sau să-l păstrez ca pe acel gest frumos, pe care atât de rar îl mai întâlnim pe toată durata anului.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Un text pe care n-ar trebui să-l public

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 25 februarie 2015, 08:38

Câteodată, când viața nu mă lasă să dorm, stau cu ochii ficși în geamul camerei în care m-a paralizat momentul și nu mă gândesc la nimic. Sau, cel puțin, am senzația că nu mă gândesc la nimic, fiindcă, de fapt, gândindu-mă că nu mă gândesc la nimic se cheamă deja că m-am gândit la ceva. Complicată treabă, nu? Dar mai bine așa, decât mereu cu ochii-ntr-un calculator, telefon, televizor. Îmi plac momentele astea în care parcă m-am desprins de real și mintea-mi pare goală, în care nu mai contează dacă am timp, dacă sînt sau nu contracronometru, în care ochii nu văd ceva anume, dar cuprind tot. Momente de liniște, absență, detașare. Momente în care spun stop și respir, ascultându-mi plămânii cam obosiți de la atâtea țigări. Sau stomacul, de multe ori scandalagiu fiindcă am uitat să-i dau de lucru. Momente în care mă mint că n-am nimic în gând. De fapt, îmi trec diapozitive cu oamenii pe care i-am întâlnit, cu lucrurile care m-au însemnat, cu dorințele pe care nu le ajung, cu faptele pe care nu știu să le fac. Când viața nu mă lasă să dorm și stau cu ochii ficși în geamul camerei în care m-a paralizat momentul, aș vrea, de fapt, să vorbesc despre mine. Ca să fiu sigură că exist. Fiindcă – nu-i așa? – certitudinea existenței noastre ne-o dă interacțiunea cu ceilalți. Aș vrea să vorbesc despre mine, ca să ajung să mă cunosc mai bine. Și ca să nu mai vorbesc cu mine. Pentru că pe asta o fac mereu. Vorbitul cu mine. Chiar și atunci când sînt la telefon, aranjând o întâlnire, un interviu, chiar și când îmi curăț cizmele sau ghetele, chiar și când îi semnez lui Bubtzi FB-urile cu sau fără steluță, chiar și atunci când scriu. Cum scriu acum. Mereu mă aud, undeva, cu ecou, puțin deasupra creierului mic, sfătuindu-mă singură, certându-mă singură, încurajându-mă singură. Stau într-o sală plină cu oameni și îi privesc. Pe fiecare. Și le citesc înfrângerile, aroganțele, spaimele, oboselile, slăbiciunile. Ascunse. Blocate. Nerostite. Nu-i judec. Doar îi privesc. Și iar vorbesc cu mine. Nu pot niciodată să-mi dau seama câți dintre ei au momente d-astea, în care viața nu îi lasă să doarmă. Și cât de dese. La fel cum încă nu pot să-mi dau seama dacă și folosesc la ceva. Momentele astea. Aparent, trăim the best time of our lives din punctul de vedere al comunicării, sîntem la un click distanță de a ști totul despre tot și despre toți. Scroll down și vezi ce se mai întâmplă, like și ai mai făcut un om fericit, share și te-ai dat și tu cu părerea, post și ți-ai împărtășit sentimentele. Și e bine! Nu trebuie să ne dezlipim din fotoliul de acasă, nu trebuie să solicităm corzile vocale, nu trebuie să consumăm motorină sau bani de bilet de autobuz. Sîntem aproape. Sîntem toți. Toți sîntem unul. Una. O mare comunitate. Iar dacă ne întâlnim, avem cu siguranță despre ce vorbi. Postarea de ieri, fotografia de azi-dimineață, link-ul de-acum. Nici n-avem timp să intrăm în alte subiecte. Cum ar fi momentele astea. Care vin. Apoi. Mai târziu. Momente în care viața, pe mine, nu mă lasă să dorm. Când e gol și departe. Când doare, chiar dacă nu e nimic. Și când nici nu-mi trece prin cap să post sau share ce mi se întâmplă. Când geamul e aproapele meu cel mai tangibil. Deși aș vrea să vorbesc despre mine. Dar să vorbesc. Înțelegeți, așa-i? Nu e singurătate. Nu. E frica de singurătate. De singurătatea care ne paște pe toți. Și poate tocmai de-asta public textul ăsta, pe care, altfel, l-aș ascunde, ca pe celelalte zeci asemănătoare, prin colecția de maieuri demodate, trimise de venerabilele-mi rude scumpului moștenitor, unicul și irepetabilul Bubtzi.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Realismul de Oscar al unei povești fantastice

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 23 februarie 2015, 09:36

Astăzi, mama lu’ Bubtzi nu e nemulțumită. Sau, mă rog, nemulțumirile inerente vieții de zi cu zi se estompează în fața unei mai importante bucurii, a unui mai important triumf. Anume Birdman la Oscaruri. Împușcă dintr-un șut 4 premii: cel mai bun film, cel mai bun regizor, cea mai bună imagine și cel mai bun scenariu original. Asta după ce, la Globurile de Aur, a fost aproape complet neglijat și a pierdut în fața peliculei The Grand Budapest Hotel, care, recunosc, m-a cucerit, m-a făcut să râd, mi-a reamintit cât de minunați pot fi Ralph Fiennes, Bill Murray, Adrien Brody, Jude Law sau Bob Balaban, separat și împreună. Dar Birdman… uf, Birdman are altceva. Acel ceva care te face să plângi în timp ce râzi în hohote, pentru că înțelegi demența care te face să alergi în chiloți pe Broadway, printre sute de oameni, doar pentru a nu-ți rata intrarea în scenă, doar pentru a duce totul la bun sfârșit, doar pentru a nu nenoroci finalul spectacolului din cauza afurisitei uși care s-a blocat, agățând colțul halatului tău. Pentru că înțelegi disperarea care stă în spatele replicii: „Ce frustrări te-au determinat să te faci critic de teatru?”, adresată de personajul principal cronicăresei care-l anunță off the record că, bun, prost, oricum îi va desființa spectacolul. Pentru că înțelegi furia unui actor care nu-și dorește neapărat celebritatea, cât recunoașterea valorii sale de artist, într-o vreme în care vedetele de celofan sînt ținute pe podiumuri aurite. Pentru că n-ai cum să nu fii 100% de acord cu faptul că azi se dă cea mai grea luptă în trierea valorilor, fiindcă publicul cere sânge comercial, iar producătorii îl varsă doar ca să le curgă dolăreii în conturi. Birdman are acel ceva al detaliului. Vezi cum se succed clipele, secundele unui om, îi descifrezi fiecare rid și fiecare grimasă, ajungi să-l cunoști și să nu-l mai poți uita. Ajungi să simți cum ridicolul unui bărbat care se ia la bătaie în șlapi și chiloți se diluează, lăsându-ți un sentiment de candoare și empatie, pentru că, până în acel punct precis al filmului, te-a făcut să-l înțelegi și să-i fi părtaș în crezuri și convingeri. Birdman e un film despre care nu prea se poate scrie. Sau despre care e destul de periculos să scrii. Fiindcă riști să cazi în tocmai situația pe care pelicula o arată cu degetul. Birdman e un film pe care trebuie să-l vezi. Un film care te fură și care, printr-o excelentă poveste cvasi-fantastică, pune o oglindă dură, dar fidelă în fața realității. Spectacolul de teatru în jurul căruia se desfășoară acțiunea ajunge pe prima pagină a ziarelor new-york-eze din cauza și nu datorită sinuciderii ratate a eroului. Lucru care închide cercul vicios din care arta de azi nu mai poate scăpa și dovadă în plus că bătălia e ca și pierdută. O palmă sănătoasă dată peste fața Hollywood-ului, dar și a tuturor producătorilor orbiți de setea de câștig. O mărturisire curajoasă, pe care, din păcate, contemporaneitatea n-o va trata decât ca pe un super-film și nu ca pe o lecție sau un punct de pornire spre schimbarea situației actuale în artă. Asta, ca să priceapă și cei care consideră artiștii niște fluturași idealiști, fără concretețe și simț al realului, că, de multe ori, tocmai acești oameni vor ști să rostească adevărul curat și vor avea verticalitatea de a-și asuma realitatea, așa cum este ea.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: CFR… still loading

Publicat de radiomures, 17 februarie 2015, 07:45

Îmi era dor să merg cu trenul. Să retrăiesc acea stare de melancolie situată undeva la granița dintre poezie și mizerie. Poezie, pentru că afară, dincolo de geamul securizat, dealurile, câmpiile, copacii și casele zburau  lin, fără zgomot, și tot ce se auzea era huruitul roților pe bătrânele șine. Poezie, pentru că ani de zile, în liceu și studenție, mă fascina întrebarea “Oare cum e viața celor din mașina/casa/localitatea aia?”. Iar răspunsul depindea mereu de starea mea de spirit și de vremea de afară, în decorul căreia călătoream cu CFR-ul. Poezie, pentru că nicăieri altundeva nu vedeam atâtea specii umane la un loc, atâtea forme și atâtea figuri, atâtea firi și atâtea apucături. Lume colorată, lume cu ștaif, lume murdară, lume obișnuită, lume pur și simplu. Și viață. Scene, frânturi, etape, rezumate. Povești, tăceri, nostalgii, tristeți, visări, energii. Iar mizerie, pentru că în toată perioada 1996-2004, scările vagoanelor mi s-au părut mereu extrem de jegoase și mult prea sus pentru orice musculatură umană normală, pentru că ușile vagoanelor mi-au testat mereu forța fizică și colecția de înjurături, pentru că mânerele ușilor de la compartimente promiteau să nu mi se mai dezlipească din palmă, pentru că fiecare culoar de vagon purta urme proaspete sau nu de flegme sănătoase, de diverse nuanțe între alb-crem și verde-bej, pentru că mereu peisajul de afară era în ceață de la jegul așezat fără nicio împotrivire pe geamuri, pentru că mirosul și igiena veceurilor ar fi putut intra în Cartea Recordurilor, pentru că vinilinul maro al canapelelor era mai sfâșiat decât o inimă de adolescentă îndrăgostită, pentru că radiatoarele nu cunoșteau decât extremele… și, de obicei, doar pe cea știută sub denumirea de bocnă, pentru că timpul petrecut în tren părea incalculabil, viteza, din familia melcului, iar frânele, asurzitoare și busculante. Odată ce-am pus mâna pentru prima dată pe volan, am răsuflat ușurată, fiindcă nu mai trebuia să alerg pe peroane sparte și înguste cu rucsacul în spate, în căutarea vagonului corect. Și fiindcă nu mai trebuia să mă urc la nimereală având în vedere că plăcuțele exterioare fie lipseau, fie erau atât de vechi sau murdare încât nici vorbă să pot citi numărul. Sau ruta. Și 11 ani n-am mai pus piciorul într-un tren românesc. Până weekend-ul trecut, când m-am întors cu Bubtzi din tabăra școlară de la Toplița. Și am venit cu o combinație între Măria Sa Rapid 4507 Miercurea Ciuc – Deda și Înălțimea Sa Rapid 4144 Deda – Târgu-Mureș. O distanță de 142 de kilometri pe șosea, cam 190 pe calea ferată. Adică sub 2 ore cu mașina și 6 ore plus 12 minute cu tâdâm-tâdâm. După ce am făcut cât două antrenamente la haltere împingând fundulețuri de 7-12 ani și bagaje pe scările vagonului în sus, m-am trântit pe-un scaun, râzând de încremenirea în proiect a CFR-ului. În afară de stofa moale și albastră care îmbrăca locurile și de tabloul electronic pe care rula cu portocaliu denumirea mijlocului de transport, nimic nu se schimbase din tinerețea mea aproape trecută. Același peisaj încețoșat, aceeași temperatură încăpățânată să rămână la limita rezistenței la frig, aceleași ghene de veceuri cu parfum inconfundabil și fără un jet de apă civilizat, aceeași viteză numai bună pentru întrecerile de căruțe, aceiași călători galanți, care îți spun „Poftiți, doamnă!”, în timp ce, din greșeală, se freacă de tot ce posezi feminin în anatomia personală. Aceiași conductori la uniforme și chipiuri, cu genți mari și negre, cu capsatoare vorace și cu priviri pe sub sprâncene, care-ți țin lecții despre cine-i șefu’-aicea-n tren, fiindcă din 30 de carnete, două nu erau vizate. Deci “vă putem arde o amendă, doamnelor! Că dacă ne vine super-controlu’? No, da’ treacă de la noi.” Asta în timp ce tânărul blond, urcat și el la Toplița, sufla isteric într-un fluier de-a lungul întregului vagon, dar era ignorat cu grație de zeloșii CFR-iști. Mi-am potolit dorul, mi-am astâmpărat nostalgiile. Rămân la volan și mai fac o încercare peste alți 11 ani. În schimb, îmi stă lipită de timpan una din replicile băiețașilor de clasa a VIII-a, care ne-au bucurat cu prezența lor în tabără, dar în tren au avut demnitatea de a se urca singuri, fără ajutor de la tovarășe. Și replicuța asta sună așa (iertare dacă deranjează pe careva, dar tind să fiu de acord 100%): “Băăăă, decât să bage atâția bani în Catedrala Mântuirii Neamului, mai bine ar cumpăra și ei niște trenuri ca lumea, că, să mor io, că-i nașpa cu CFR-u’!”

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: O după-amiază de femeie

Publicat de radiomures, 11 februarie 2015, 08:53

Dragă Neluțu, dragi bărbați care sînteți de acord cu Neluțu pe tema superiorității masculilor. M-am tot gândit weekendu’ ăsta, fără să vreau, la câtă dreptate aveți. M-am gândit fiindcă mi s-a demonstrat repetitiv și faptic că noi, femeile, sîntem mici și lipsite de putere.  În primul rând am gătit. Mult. Fiindcă am făcut un soi de babysitting pentru prietenii mei. Deși cu 3 copii pe cap, a rămas mâncare cât pentru încă atâția. Apoi, au rămas și multe vase de spălat. Iar copiii nu s-au evaporat nicăieri când am început să curăț. Dimpotrivă, parcă s-au multiplicat odată cu cererile pe care le aveau și cu decibelii din voci. I-am adus la Radio, pentru interviu cu draga noastră producătoare, Dana Ardelean. Au năvălit pe pupitrul de înregistrare fiindcă are muuuulte butoane și luminițe. Și au început să ceară explicații. Pe care greu le-aș fi putut oferi. Programat pentru maxim o oră, interviul a durat o oră și jumătate fiindcă cea mică, 3 ani, a descoperit sistemul rotativ de închidere – deschidere a ușilor de la cabinele de emisie și nu se mai sătura de a ieși și intra pe ele, cerând între timp apă și, evident, atenție. Apă care însemna deplasarea mea repetitivă până la poarta instituției, unde se află aparatul, iar atenție, care, aparent, e la liber. Dar nu tot ce zboară se mănâncă. Prin nu știu ce aliniamente planetare, li s-a făcut foame. Pe durata interviului. Calculând timpii și estimând ora sosirii la domiciliu, m-am văzut nevoită să comand pizza. Pe datorie, la Dana, că m-a prins într-un moment nepotrivit. Adică, în ultimele 3 săptămâni înainte de salar. Reîntorși acasă, vrem ceai, tabletă, mașinile cu catapult. “Pune, mama, becul disco să dansăm. Uite-acolo scaunu’, mama, te urci și schimbi becu’. Și n-avem niște perdele sau pături de pus în geam? Că-i zi și nu se vede ca pe întuneric efectu’ de lumini.” (Nota redactorului: n-am perdele la sufragerie din motive obiective: că n-am.) „Și acuma, mama, muți și tu televizorul de la mine din cameră ca să putem dansa aici?” Aia mică descoperă matrioșa de la Moscova, formată din 10 bucăți tot mai mici și mai mici. Care, aproape singure, se împrăștie și se dezmembrează pe parchetul sufrageriei. Da, pe același parchet pe care cei mari dansează și, nu știu cum, calcă exact pe bucățile cele mai minuscule. Care se fac și mai mici, aproape așchii. Noroc că a plecat Bunelu’ în Rusia și-l pot ruga să ne mai aducă o matrioșă completă. Nu de alta, da’ să mai avem ce sparge. Aia mică descoperă laptopul de jucărie, mov cu alb, al lui Bubtzi. „Aletanda, de te nu melde?” „Că n-are baterii, puiule.” „Da, te log eu, fă-l tă mealgă.” „Păi n-am baterii, puiule.” „Da, te log eu, fă-l tă mealgă.” Între timp, jumătatea feminină din grupa mare dispare în baie, la toaleta în care e pus de abia juma de oră furtunul de la mașina de spălat. Care merge. Și din care țâșnește jetul primei ture de rufe exact în momentul în care ea e așezată. Țipă una bună, cu ușa închisă. Fug să văd ce-i. „Da’ nu intra!” „Ești bine?” „Da, numa’ m-am speriat un pic.” Noroc cu sperietura, că grupa mică a uitat de baterii. Gata ceaiul, mă reapuc de vase. „Mama, ce-mi zice aici?” (Nota redactorului: pe ecranul tabletei.) „Zice că așa și așa.” „Da’ de ce așa, mama? Că dacă e așa, înseamnă că asta și ailaltă și atunci aia nu e așa.” „Cum?” „Of, mama, tu nu pricepi nimic.” Ba! Pricep că mi s-a-nfundat chiuveta de la ceva și vasele plutesc ca pe Colibița. Și s-a terminat și mașina de spălat și tre’ să scot rufele. Da’ n-am unde să-ntind uscătorul, că e plin în sufragerie cu jucării răsfirate peste tot și popice aliniate pentru a fi dărâmate cu îndemânare de mașinile cu catapult. Uit de rufe fiindcă sună telefonul. O prietenă din Arad care lucrează pe fonduri structurale și ar vrea să contacteze autoritățile și oamenii de afaceri din Mureș ca să coaguleze forțele pentru înființarea unei școli profesionale private. Pe principiul, îi școlim și-i angajăm tot noi. Vizând, evident, și categorii defavorizate. Excepțională idee, care sper să dea roade și să găsească sprijin aici. Port o conversație, desfundând chiuveta și ignorând nivelul 20 al volumului la televizorul care face discoteca dincolo. Iar pe Facebook îmi scrie el, un el pe care nu l-aș rata doar din lipsă de timp. Pe la 11 se face liniște. Bucătăria încă mai arată ca după război fiindcă am mai luat și cina, am vrut și desert, orez cu lapte, și ceaiuri de 3 feluri. Că n-au toți aceleași gusturi. Sufrageria nu se lasă nici ea mai prejos. Poetic vorbind, un covor de lucruri colorate și sonore. “Mama, nu-mi găsesc catapultul. Unde-i?” „În pat!” „Nu-i în pat, că m-am uitat.” „Nu, vreau să zic, treci în pat!” „Păi și băiță?” „Uffff, hai la băiță.” Dezvoltăm cântatul și dansatul la duș încă de mici. Și, odată cu ele, balta de apă de pe gresie. Dă cu mopu’ cât se îmbracă Bubtzi în pijama, dă șmacul jos de pe față cât se spală pe dinți, pune mâna pe periuța ta, dar… „Mama, îmi citești?” Hai, Punci cu porunci, două capitole pe fast forward. Și magicianul cu vrăjitoarea erau răi, da’ puțin simpatici, iar motanul și corbul, niște drăguți, vroiau să-i împiedice să facă rău. „Și-acuma somn.” „Da’, mama, te iubesc.” „Și eu…” Și s-a făcut liniște complet. Mă spăl pe dinți cu gândul aiurea, spun noapte bună și pe Facebook și mă țâp în pat. Nu e beznă. Bate becul stradal direct la mine-n cameră, iar draperiile nu acoperă toată lungimea geamului, că, deh, așa-i când te tot muți. Nu se potrivesc toate peste tot. Dar mai sînt și puțin transparente. Am niște jaluzele de bambus, pe care, însă, nu știu să le prind de termopan. Așa că așteaptă cuminți într-un colț o mână de bărbat. Doar jaluzelele, că pe toate celelalte, evident că le pot face singură!

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Tehnologia sau balaurul care mănâncă păr

Publicat de radiomures, 10 februarie 2015, 08:49

Știți vorba ceea “Drumul spre Iad e pavat cu intenții bune”? Mai are o variantă de nereprodus de către gurițele pudice și intelectuale, dar foarte practicată prin mediile informale, începe cu „Facerea de bine…” O aduc în discuție fiindcă dau pariu pe ce vreți voi că asta i-a ieșit printre dinți femeii care ținea ieri una dintre paginile cotidianului The Guardian. Ce-a pățit? Păi… Să vedeți… Și-a cumpărat ea o jucărie foarte la modă, care a tot câștigat teren în ultimii ani. O jucărie foarte utilă unei femei, pe măsura mașinii de spălat vase sau rufe, a leagănului electronic și a pilulei de a doua zi. No, nu vă gândiți la prostii. E vorba doar de un aspirator robot, căruia îi dai drumu’ prin casă și face curățenie în locul tău. E mega-cool: are senzori ca să nu se împiedice de lucruri, să nu cadă pe scări, ba chiar știe să-și caute singur sursa de curent în cazul în care se descarcă. Funcția de bază, însă, e aceea de a aspira tot ce detectează ca fiind mizerie pe podea. Nu că sună foarte bine? Mai-mai că v-ați și îmbrăcat să dați o fugă pân’ la primu’ magazin de electrocasnice să vă completați colecția de obiecte tehnologice care vă fac viața mai ușoară. Dar stați! Stați așa și nu mânați, pân’ la capăt ascultați! Ceea ce n-au luat în calcul inventatorii și, respectiv, distribuitorii acestui super-produs este că pe mapamondul ăsta trăiesc diverse ființe, care aparțin diverselor culturi. Printre care japonezii sau, cum e cazul doamnei care iscă această poveste, sud-coreenii. Oameni care obișnuiesc, printre altele, să doarmă pe jos. Da, pe podea. Da, exact, acolo unde aspiratorul are sarcina de a face curățenie.  Așa intrăm în miezul problemei. Femeia a pornit robotul, s-a pus la somn și s-a trezit în chinuri atunci când prea-zelosul obiect începuse să-i aspire părul. Na, eu nici nu vreau să-mi imaginez cam câtă durere încape într-o asemenea experiență și nici nu vreau să știu cât de oribil trebuie să fie să te trezești dintr-un plăcut somn de după-masă, fiind literalmente supt, ca într-un vârtej, de gura necruțătoare a unui obiect electocasnic. Plus că e umilitor cumva… Când te duci a doua zi la lucru, pe jumătate chel sau cu podoaba capilară parțial dispărută în necunoscut, cum să le explici colegilor, șefilor sau, mai rău, subalternilor că te-a aspirat aspiratoru’? Explicația „Am făcut curățenie” ar fi, cu siguranță, ambiguă și fără sens, cea cu „Am cancer” nu ține de pe-o zi pe alta și nici nu vrei să te joci cu asemenea chestii, „M-a bătut bărbatul” e și mai rău, iar “Nu vreau să vorbesc despre asta” te face antisocială și pierzi din popularitatea sesiunilor de cafele din orice instituție la modă. Așa că nu-ți rămâne decât să spui adevărul. Poate omiți partea în care ai sunat la 112-ul sud-coreenilor și a fost nevoie de intervenția pompierilor ca să îți desprinzi aspiratorul din păr sau părul de aspirator, depinde cum vrei să privești lucrurile. Fapt pe care femeia din povestea noastră nu l-a putut evita, având în vedere că a plătit bani buni pentru un produs de calitate, care-și urmează stoic rostul și nu deviază de la sarcina profesională. Să mă-ntreb acum cam ce-au gândit sau cât au râs pe înfundate bieții pompieri plecați în misiune? Ar fi crud din partea mea. Să zic “Of, mama, mi-e dor de bara de bătut covoare!”? Aș fi anacronică, încuiată și ați spune că mă opun revoluției tehnologice și evoluției în sine. Da’ pot să zic că da, prefer să joc Fripta cu Bubtzi decât să-l abandonez în fața calculatorului și că da, vreau să știe să folosească și să se folosească de tabletă și de toate ustensilele prezentului și viitorului, dar cu moderație. N-am să mă lansez acum în mult sucita de pe-o parte pe alta teorie: “Virtualul omoară realul”, ci am să concluzionez scurt: înc-un pic, și ne-nghite tehnologia.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Un președinte american câștigă funcția Ursu’ de la Sovata de Prahova

Publicat de radiomures, 5 februarie 2015, 09:07

Mă tot frăsui și sucesc de pe-o parte pe alta, încercând să găsesc logica și rostul unei iminente întâmplări ce va să se petreacă la începutul lunii mai la Ploiești. Ni, aici, la o aruncătură de băț de noi, dincolo de județul Brașov, un pic mai după Câmpina, la 60 de kilometri de București. Na, așa cum a sunat fraza asta, așa mi se pare și inițiativa autorităților din județul natal al poetului Nichita Stănescu. Mai precis, vor să dezvelească și, respectiv, să amplaseze pe-undeva prin municipiul reședință, țineți-vă bine, o statuie a lui Ronald Reagan. Adică fost președinte american, între 1981 și 1989. Decizia a fost luată în urma unor discuții cu oficiali ai Statelor Unite din România și marchează 135 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice româno-americane. Zic: „Bubtzi, ia fă tu, mami, calculul și vezi cât dă 2015 fără 135!” Bubtzi zice: „Păi face 1880!” Aham… Deci cu un secol ‘nainte de Reagan. Când președinte al Americii era un domn Hayes, care a fost urmat de încă vreo 20 de domni ce au ocupat funcția supremă, printre care și John F. Kennedy sau cei doi Roosevelt, Eisenhower sau Wilson. Acuma nu că-i neg eu meritele domnului Reagan, nicidecum, că doar el a dus politici anti-comuniste și a pus capăt Războiului Rece. Dar ce-are dom’le cu Ploieștiul? Și ce-are cu debutul relaționării dintre țara mumă a Ploieștiului, aka Românica, și patria lui mumă, SUA? Că eu nu pricep nicicum. De ce se duc 10 000 de euro pe un bust de bronz de 300 de kilograme, înălțime între 1 metru și 1 metru juma’, al unui președinte american? Drept că din banii unei fundații, dar nu ai oricărei fundații! E a președintelui Consiliului Județean Prahova și se ocupă doar cu ridicarea de statui… Așa zice. Nu mai bine mai punem ceva peste și facem un Muzeu Interactiv Caragiale, de exemplu? Că doar Mița Baston era ploieșteancă. Și republicană, exact ca domnu’ Reagan.  Bașca era gata oricând să facă revuluție! Fiică din popor, ce mai! Și se și mândrea cu asta! La fel cum se presupune că ar trebui și noi să ne mândrim cu ce-i al nostru și să exploatăm la maxim valorile pe care le-am dat și le dăm. Chiar dacă nu specifică, Nenea Iancu și-a scris cele 4 comedii având în minte exact zona Ploieștiului, care, oricum, stă prost la capitolul turism. Eventuală atracție ar putea fi linia de tramvai dintr-o curbă care trece aproape prin terasa unei cârciumi de cartier. De nu ești atent, rămâi și fără bere și fără picioare. Dar ca să mă-ntorc la inexplicabila inițiativă a autorităților din Prahova, ce mi se pare și mai distractiv este că încă n-au hotărât unde să-l planteze pe sărmanul Reagan: în faţa Palatului Administrativ, în parcul “Nichita Stănescu” sau pe Bulevardul Independenţei, cunoscut drept ”bulevardul cu castani”, una dintre principalele artere rutiere, care face legătura între Gara de Sud şi centrul oraşului. Io zic că dacă tot e în numele fraternității româno-americane, să-l pună în hol la cinematografu’ 3D, unde se servește popcorn și se bea Coca-Cola. Că ar fi la fel de util și mai ușor de întreținut, scutind podoabele inevitabile lăsate de porumbei, ciori și alte zburătoare.

Alexandra Didilescu

Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Flori, fete și băieți, ce copilărie aveți?

Publicat de radiomures, 2 februarie 2015, 10:46 / actualizat: 3 februarie 2015, 9:15

Alo, mama?… Da, eu… Ce faci, mama?… Aha… da… da? Mă bucur… Cum? Eu?  Ce fac eu?… Păi, bine, mama, bine… da, nu-ţi face griji… adică m-ai putea ajuta cu ceva. Nu e grav, adică nu vreau să-ţi faci griji, da’ mă gândeam că poate poţi face cumva să fim iar în copilăria sau adolescenţa mea… Da, atunci când mă obligai să citesc din Hortensia Papadat Bengescu şi eu mă enervam la culme că se tot pregăteau pentru concertu’ ăla de muzică de Bach, care nu se mai întâmpla odată! Da, atunci când am făcut varicelă şi-am învăţat italiană de la toate desenele animate drăguţe, de pe Rai Uno şi Rete Cinque. Da, alea cu fetiţe cu ochi mari şi păr blond care, inevitabil, erau bune prietene cu un băiat cu ochi şi mai mari, blond sau brunet şi cu suflet bun. Treceau împreună prin tot felul de încercări, necazuri şi greutăţi, dar nu renunţau unul la celălalt. Şi nu se pupau deloc până în ultimul episod al serialului. De desene animate, da… Da, poate poţi face cumva, mama, să mai fim în vremea în care faza cu varicela a fost un accident fiindcă, în rest, nu pupam televizor mai mult de o oră pe zi. Şi atunci, un program bine ales şi supravegheat. Ferească Sfântu’ să mă fi prins în faţa ecranului când rula telenovela aia… nu, nu Sclava Isaura, eu de aia numa’ am auzit, da’ n-am văzut nimic din ea niciodată… deci telenovela aia, ceva mai modernă, cu una Cristina, săracă şi gravidă cu un şaten care avea o mamă rea… Egal, nu mai ştiu cum îi zice… deci ferească Sfântu’ să mă fi prins tu la televizor vizionând chestia asta, că-ţi fulgerau ochii verzi şi-mi tăiai ieşitu’-n curte o săptămână. Ori mie-mi plăcea să ies în curte. Ne jucam Flori, fete şi băieţi, Ascunsa şi Chiloţaşii. Ah, eram campioană la Chiloţaşii! Sau ne dădeam pe hinte-n parc şi organizam înmormântări pentru şoriceii morţi de la deratizare. Da, mama, aşa mi-ar plăcea să mai fie aşa… Cum?… Nu, nu pentru mine, mama. Pentru Bubtzi. Vreau să guste bucuria şi trăinicia prieteniilor cu copiii din vecini, vreau să vadă poveşti frumoase la televizor, în loc să inhaleze toate serialele pentru adolescenţi, cu glume tâmpite şi forţate. Nu vreau neapărat să citească din Papadat Bengescu, dar vreau să asculte muzică de Bach, în loc să se izbească la toate colţurile şi pe toate căile de soliştii noştri, vedete autohtone, care nu găsesc alte rime decât lalalala şi lililili, papapa şi titititi. Vreau, mama, vreau să nu mai vină acasă de la tanti repetând expresii gen “Să curgă lovelele”, expresii pe care le aude la un televizor de pensionari, care merge non-stop pe nişte idioţenii de posturi. Pe care nu le mai cenzurează nimeni fiindcă, vezi-doamne, „asta cere publicul”!… Da, mama… Cum?… Sînt naivă?… I-ai luat vorba din gură lu’ Neluțu… Și n-ai cum să m-ajuți… Că am crescut mare și trebuie să mă descurc. Da, da, mama… Și eu te iubesc. Da’ nu-ţi face griji… nu vreau să-ţi faci griji. O să mă descurc. Și am închis. Telefonul, televizorul, copilul în casă și țipătul de revoltă. Că deși am crescut mare, grădina Domnului e și mai mare!

Alexandra Didilescu