Că un preţ de 1,99 lei ni se pare mai mic decât cel de 2 lei e un lucru bine ştiut. Ce nu se ştie e că retailerii apelează la preţurile care se termină în 9 sau 99 şi pentru a trasa o linie psihologică între preţurile produselor normale şi ale celor aflate în perioada de reduceri.
Adevăratul efect al acestor preţuri este, după umila mea părere, altul, şi anume acela de a-ţi umple buzunarele şi casa de monede cu care nu mai ai ce face ulterior.
Ştiţi cutiile acelea în care se vând pacheţelele de detergent lichid pentru spălat rufe. Ei bine, am o astfel de cutie pe jumătate plină cu monede de 1 ban şi de 5 bani primite rest de la supermarketuri şi alte magazine.
Dacă atunci când vine vorba de monedele de 10 şi 50 de bani mai poţi găsi o utilizare- noroc cu tonomatele de cafea cancerigenă!- când vine vorba de monedele astea mici, nu mai ai cum să scapi de ele. Decât dacă, eventual, găseşti vreun funcţionar bancar care se plictiseşte şi are chef să le numere şi să le schimbe. Altfel, adună praf în cutie, bol, borcănaş sau alt recipient pe care-l folosiţi, pentru că am convingerea că astfel de “adunături” monetare există în fiecare casă.
Revenind puţin la monedele de 10 şi de 50 de bani. Mă duc la magazin cu ele adunate frumos şi numărate în fişic și, ce să vezi, vânzătoarea, indignată, refuză să-mi dea un pachet de ţigări pe ele. Motivul? Nu are chef să numere atâţia mărunţi la sfârşitul zilei şi are, oricum, destui adunaţi deja în casă!
Mă încrunt şi o întreb dacă ăştia nu sunt tot bani. Nu vrea, domnule, şi gata! După ce am ameninţat că mă duc la Protecţia Consumatorului, pentru că în România nu ştiu să fie vreo lege care să te împiedice să cumperi doar cu monede un produs, s-a dat pe brazdă.
Cred că singura soluţie dacă vrem să scăpăm de mărunţii ăştia ar fi ca Trezoreria să instaleze nişte bancomate în care să turnăm monedele şi să scoatem bancnote. Altfel, tare mi-e teamă că voi da în curând o ştire de genul: „un târgumureşean a fost găsit mort de foame în casă, strângând în braţe un borcan în care avea 50 de lei strânşi în monede, pentru că niciun magazin din cartier nu a dorit să-i vândă omului o pâine, pe motiv că tuturor vânzătorilor le-a fost lene să le numere.”
Ştiu că mă obsedează subiectul, asta este, am eu aşa obsesii uneori, dar mă alină gândul că nu sunt chiar singura. Am primit zilele acestea poza de mai jos făcută imediat după ce o trupă de muncitori a terminat de izolat un bloc şi a ridicat containerul în care s-au adunat gunoaiele rezultate în urma lucrărilor. „Adunat” e, totuşi, cam mult spus, pentru că, aşa cum puteţi vedea în poză, în urma containerului cu pricina a rămas un dezastru. Ca om care lucrează în presă, aş putea acum să mă apuc să mă documentez: ce prevede contractul încheiat cu cel care plăteşte lucrarea cu privire la acest aspect, cine verifică aceste firme şi multe, multe alte. Ar ieşi probabil un frumos material cu explicaţii şi păreri, nemulţumiri şi promisiuni de remediere a situaţiei.
Dar acest blog şi aceste texte sunt scrise mai mult din perspectiva cetăţeanului, nu a jurnalistului. Este un blog de opinie şi de semnalare a unor atitudini care nu ne fac bine şi nu mi-am propus niciodată să-l transform într-un blog de anchetă. Sunt alţii mai potriviţi pentru astfel de texte.
Cred că, indiferent de profesia pe care o avem sau domeniul în care activăm, există nişte reguli general valabile pe care trebuie să le respectăm. Fie că suntem muncitori, săpători de şanţuri, jurnalişti, parlamentari, vânzători ambulanţi, directori, avocaţi, profesori sau ce mai vreţi voi, locul gunoiului va fi în coşul de gunoi.
Dacă tu, ca muncitor, ai drept sarcină să aduni gunoiul rezultat în urma unei lucrări, trebuie să o faci ca lumea! Este o chestiune de respect şi pleacă din educaţie, nu din remuneraţie sau obligaţie profesională. După ce locatarii suportă tot deranjul inerent execuţiei unor astfel de lucrări, ar trebui ca măcar la finalul acestora să poată deschide liniştiţi geamul fără a fi întâmpinaţi de o astfel de privelişte.
Ţine doar de voinţă şi de capacitatea de a înţelege că… ţine doar de noi!
Uneori mă simt ca o placă stricată atunci când încep al nu ştiu câtelea text în care scriu că problemele cele mai mari ale societăţii româneşti ţin de mentalitate. Voi continua, chiar dacă m-am și plictisit puțin, cu speranţa că măcar unul-doi dintre cititorii acestor rânduri vor înţelege unde bat şi vor încerca să se schimbe, cu condiția să se simtă cu musca pe căciulă.
Cu ceva ani în urmă, după o excursie de 24 de ore, cu ocazia Festivalului „Peninsula”, m-au „lovit” manifestările unor mentalităţi preistorice, ca să nu zic de-a dreptul neanderthaliene. Lipsa cu desăvârşire a celor 7 ani de acasă e cauza principală. Se presupune că şcoala celor 7 ani de acasă te învaţă să te comporţi ca un om civilizat. Să saluţi, să spui „mulţumesc” şi „cu plăcere”, să nu arunci hârtia pe jos, să te speli, să nu puţi ca un hoit. În mai bine de 8 ore petrecute în tren sau în gări, am văzut puţine manifestări civilizate, am întâlnit puţini oameni amabili. Nu înţeleg de ce trebuie să împuţi o întreagă sală de aşteptare cu miros de brânză şi picioare nespălate. Nu înţeleg de ce trebuie să te lăţeşti pe trei scaune în tren şi să sforăi ca un porc. Nu înţeleg de ce nu poţi să pui paharul gol de bere în coşul de gunoi.
Dar să venim pe plaiuri mureşene şi să vorbim despre autobuze. Desigur, aşa cum relevă un studiu publicat recent de municipalitate, maşinile nu sunt suficiente, probleme sunt cât cuprinde şi ele trebuie rezolvate.
Totuşi, să încercăm un exerciţiu de imaginaţie. Dacă ar veni Zâna cea Bună şi, cu a ei baghetă magică, ar face să avem staţii de autobuz ca lumea, maşini noi şi puse la punct, şoferi şi taxatoare amabile, ce mai, dacă ne-ar rezolva toate problemele ce ţin de transportul local, credeţi că am avea un transport civilizat? Eu nu cred asta. Ştiţi de ce? Tocmai din cauza lipsei celor şapte ani de acasă. Falimentul bunului simţ se vede cel mai bine în autobuz. Jumătate din călători sunt certaţi de când lumea cu apa şi săpunul iar marea majoritate nici nu au auzit de normele elementare ale bunului simţ. Nu e suficient că pute de-ţi mută nasul populaţia care circulă cu autobuzul, se mai şi bagă în tine, te calcă pe bombeuri, îţi vâră coatele în stomac iar cuvântul „scuze” nu există în vocabularul multora.
La ce bun să avem maşini frumoase, noi şi curate, dacă le împut rapid călătorii? La ce bun să se bage bani în astfel de maşini, dacă muncitorii îşi aruncă bocancii plini de varul de la reabilitarea blocurilor pe scaunul pe care alţii se aşază cu hainele curate? La ce bun să plăteşti pe cineva să cureţe pe interior maşinile dacă se urcă Ghiţă şi scuipă cu neruşinare pe jos? Mai putem trece aici babele din staţie, care trebuie musai să urce înainte să apuci tu să cobori, tinerii „şmecherii” care ţin morţiş să mâzgălească scaunele dar şi deştepţii care nu au auzit că biletele de la pariuri se aruncă în coşul de gunoi, nu în autobuz.
Desigur, probleme există, dar măgăriile de genul ăsta transformă mersul cu autobuzul într-un calvar, într-o problemă pe care nicio autoritate locală, din păcate, nu o poate rezolva. Oare ne vom învăţa vreodată să fim măcar puţin mai civilizaţi?
Blog Vorbe din pălărie: Iubirea nu se definește, se trăiește… boom, boom can you feel your Heartbeat?
Publicat de radiomures,
25 februarie 2016, 07:00 / actualizat: 25 februarie 2016, 9:40
Nu-i așa că ați auzit de multe ori expresia „tinerii din ziua de azi…”, rostită în sens peiorativ, pentru a critica o generație întreagă? Nu contează despre ce subiect vorbim, felul de a ne îmbrăca, muzica pe care o ascultăm, bunul simț, alegerile profesionale pe care le facem sau modul cum înțelegem să ne petrecem timpul liber, viziunea noastră despre viață, veți vedea mereu câte- un domn sau o doamnă (cu mai multe semne adunate pe răbojul vieții) care dă din cap rostind celebrul clișeu.
Și totuși, tinerii din ziua de azi nu sunt toți la fel, nu sunt toți plămădiți nici din același aluat și nici nu se poate spune că-și trăiesc viața pe același tipar.
Unii sunt mari „vedete” pe banii părinților, alții muncesc pe brânci pentru visurile lor.
Doi tineri din Tîrgu-Mureș și-au pus în cap să facă împreună muzică. El, Daniel Antonescu, aka N-Tone, producător, muzician, compozitor, ea, Veronica Ilie, aka Veronik, cântăreață, textieră, studentă la teatrologie și reporter colaborator la Radio Tîrgu Mureș.
Au realizat două piese împreună, „Runaway” și „Heartbeat”, fără buget, hairstilist sau fashion designer, doar ei doi, cu forțe proprii.
Piesele, amândouă, sună bine. Videoclipurile sunt lucrate și arată bine.
Am vrut să aflu cum, de ce și ce urmează, așa că, după îndelungi tentative de a ne sincroniza agendele, am reușit să stăm cu Veronica la o poveste pe care o puteți citi în acest interviu.
Reporter: Cum a început colaborarea cu N-Tone?
Veronica Ilie: Colaborarea mea cu Daniel Antonescu a început în urmă cu aproximativ doi ani de zile. La vremea respectivă urmam un curs la Școala Populară de Artă din Tîrgu Mureș și, la un spectacol/audiție, în public, se afla și Daniel Antonescu. M-a ascultat, i-a plăcut ce a auzit și, la sfârșit, mi-a propus să colaborez cu el pe partea de compoziție și interpretare. Pe atunci nu știam ce este și cu ce se mănâncă această parte a muzicii (compoziția n.r.), fiind familiarizată doar cu interpretarea. Prima piesă care s-a lansat a fost „Runaway” , și acum a venit momentul să lansăm o nouă melodie.
R.: Noua melodie, „Heartbeat”, a fost lansată oficial în 17 februarie. Cum s-a născut ea?
V.I.: De fapt, ca să fiu sinceră, această piesă a fost compusă înainte de „Runaway”, a fost prima provocare pe care mi-a lansat-o Daniel, trimițându-mi o bucată de instrumental și spunându-mi: „Încearcă să compui ceva pe ce ți-am trimis”. Am încercat, neîncrezătoare la început în calitățile mele de compozitor, am scris câteva versuri și am compus pe chitară, la rece, o linie melodică pornind de la acea bucățică de instrumental. I-am retrimis ce am făcut, așa, cu emoții și lipsită de încredere, a zis că sună foarte bine și că ar trebui să o concretizăm într-o melodie.
R.: Și totuși, „Heartbeat” a trebuit să aștepte. De ce?
V.I.: Am lăsat proiectul la o parte, pentru că între timp am făcut „Runaway”, care este o piesă mai vie. „Heartbeat” este o piesă de stare, o piesă care nu are neapărat un fir narativ, o poveste, și e o melodie care trezește anumite emoții, în funcție de ce stare are cel care o ascultă. Am hotărât să amânăm un pic proiectul pentru că nu eram foarte în clar cu textul, cu mesajul pe care doream să-l transmit.
R.: Mesaj care este…?
V.I.: Piesa nu vorbește despre povestea cuiva, sunt niște stări, niște emoții pe care cu toții le trăim, majoritatea negative, din cauza a tot ce ne înconjoară în ultimul timp. Fie că vorbim de stres, furie sau anxietate, sunt stări pe care le putem preveni. Cum? Ascultându-ne ritmul inimii (heartbeat). Asta ne poate duce cu gândul la iubire, dar nu e vorba de iubirea în sens romantic, ci este iubirea care ne scoate la iveală latura umană. Eu cred că ne lipsește cu desăvârșire acest lucru, nu mai vedem umanul din oameni, pur și simplu ne limităm la niște lucruri de suprafață, facem ceea ce trebuie să facem pentru că… trebuie să facem și nu mai simțim, nu mai trăim!
R.: Rămânem cumva paralizați, poate, în frică?
V.I.: Fricile de care nu putem scăpa și care ne urmăresc la tot pasul, frica de nou, frica de noi înșine, frica de ce ar putea spune ceilalți, de cum ar putea reacționa, e o zonă în care putem spune multe. Poate totul pleacă din faptul că nu ne putem înțelege pe noi înșine și reacționăm suprinși la aprecierile celorlalți. Vreau să las pe fiecare să simtă ce crede ascultând piesa. Cred că iubirea, adică bunătatea, până la urmă, și renunțarea la noi înșine, încercarea de a face ceva pentru ceilalți ne-ar putea vindeca toate aceste stări, inclusiv de frică!
R.: Sunteți tineri, suntem într-un oraș mic, cât de greu este să faci un astfel de proiect, mai ales că piesa are și un videoclip foarte bine realizat. Ce înseamnă, financiar, un astfel de proiect?
V.I.: Orice producție, în orice domeniu, implică niște costuri. Noi am încercat să ne limităm la resursele noastre proprii. A fost un proiect fără buget. Daniel a venit cu aparatura și cu talentul din dotare. Eu am venit cu partea de compoziție și cu tot ceea ce ține imagine, în sensul că noi nu am avut hairstilist, machiaj, ci, practic, am fost două persoane care am făcut toată treaba asta. Am vrut să vedem dacă se poate. Colaborarea noastră, de fapt, așa a pornit. Să facem muzică pentru că ne place, nu urmărim un profit material imediat, cum se urmărește în general. Bineînțeles că nu excludem această variantă și nu ne-ar displăcea să existe și o fructificare materială, dar pentru asta e nevoie de multă promovare. Cred că e suficient să te audă cine trebuie, să ajungă melodia la urechea cui trebuie. Dacă ar trebui să calculez un astfel de proiect, s-ar putea ridica și la 1.000 de euro, cu tot ce înseamnă partea de muzică, masterizare video, compoziție, montaj etc.
R.: Ați abordat un gen muzical modern, dar totuși nu ați căzut în comercial. De ce ați mers pe acest stil și pe când o schimbare?
V.I.: Schimbarea va veni în momentul în care voi lucra independent sau voi colabora și cu alți producători, pentru că Daniel Antonescu lucrează pe acest stil de muzică, de aceea pentru mine a fost o experiență nouă, un experiment cu mine însămi și cu ce pot să fac în muzică. Dacă voi dori să cânt și alte genuri cu care rezonez mai mult, aș spune eu, blues, jazz, soul, probabil o voi face în alte colaborări. Îmi doresc lucrul acesta, deoarece consider că mă pot exprima cel mai bine muzical, interpretând astfel de genuri de muzică. Dar, nu am vrut să spun „nu” acestui stil de tehno, dance, house, care e modern acum, pentru că poți să te exprimi și în moduri care tu crezi că nu ți se potrivesc neapărat. Și poți face asta fără să faci compromisuri, dacă nu mergi pe comercial, rămânând într-o zonă la limita barierelor.
R.: Când vei compune și în limba română?
V.I.: Urmează, a nu se înțelege că nu vreau să cânt și în limba mea, din contră, chiar consider că în limba ta maternă te poți exprima cel mai bine. Urmează să fac și lucrul acesta, cum spuneam, pentru mine a fost o experiență nouă partea de compoziție și am să încerc să scriu o piesă în limba română. Pentru mine important este mesajul. În piesa „Runaway” am vorbit despre România, despre cum nu trebuie să uiți de unde ai plecat și despre faptul că e bine să ai, oriunde ai merge în lume, o bucățică din ceea ce ești tu, din țara ta. În „Heartbeat”, iubirea e cea care te vindecă de orice rău. Tot așa, dacă va fi o piesă în limba română, vreau să mă leg de un subiect în care cred. Musai!
R.: Ce urmează…?
V.I.: Mi-ar plăcea să cânt cât mai mult. Munca în studio este ceva nou pentru mine, eu fiind obișnuită cu cântările live în care încerc să transmit direct publicului ceea ce simt și în care primesc imediat feedback-ul. În studio nu e așa, pentru că tragi piesa pe bucăți, la videoclip, iarăși, trebuie să simulezi, să intri din nou în stare, neavând publicul lângă tine, neavând întotdeauna atmosfera, mediul care să te facă să intri în stare. De aceea spun că vreau să mă axez pe interpretare, și probabil că vor urma niște proiecte acustice. Mă voi gândi la un proiect acustic pe coveruri și, de ce nu, și cu compoziții proprii. Oameni talentați sunt destui, oameni care își doresc să cânte din plăcerea de a cânta. Consider că dacă îți pierzi această dorință și plăcere tu, ca artist, nu ești pe drumul cel bun. Începi să te stingi.
Blog Vorbe din pălărie: Şi Casa Poporului a devenit prea mică
Foto: Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan
Publicat de radiomures,
23 februarie 2016, 07:00 / actualizat: 23 februarie 2016, 8:50
Anul acesta este unul electoral. În iunie vom avea alegeri locale, iar cel mai probabil în noiembrie, parlamentare. Democraţia costă, şi asta nu o spun eu, o spun toţi cei care înţeleg cum funcţionează un sistem democratic. Da, costă. Alegerile costă, referendumurile costă, indemnizaţiile aleşilor locali sau naţionali costă şi ele. E firesc să fie aşa. Doar că la noi oamenii nu văd o activitate a aleşilor care să justifice costurile. În ciuda voinţei poporului, care a dat undă verde reducerii numărului de parlamentari, iată că acest număr a crescut simţitor. Atât de mult încât nu le ajung maşinile, scaunele şi aparatele de vot. Acum patru ani, nici nu trecuse bine prima săptămână de după alegeric că aleşii au și început să se certe. Pe privilegii. Din punctul meu de vedere, putem să avem şi 1.000 de parlamentari şi să-şi ia fiecare drepturile şi privilegiile. Dar să lucreze. Să ţină şedinţele pe Naţional Arena, în situaţia în care Casa Poporului a devenit neîncăpătoare. Dar să lucreze. Ce înseamnă asta? E destul de simplu. Să legifereze. Să nu mai avem sute de ordonanţe de urgenţă şi zeci de asumări de răspundere. Să nu se adune praful pe proiectele legislative, pentru că X şi Y nu se înţeleg cine să ocupe nu ştiu ce funcţie în nu ştiu ce comisie. Nu vreau să-i văd pe parlamentari non-stop la televiziunile de ştiri discutând discuţii. Vreau să-i văd la muncă, în comisii şi în plen. Nu mai vreau să găsesc veşnic uşile cabinetelor din teritoriu închise, dar să mă împiedic de ei pe la diverse tăieri de panglici la 2-3 km de asfalt proaspăt turnat. Iar dacă se apucă de revizuit Constituţia, ceea ce ar fi trebuit deja făcut, căci în urmă cu patru ani acesta era marele deziderat, aş vrea să-i văd documentându-se serios pe tema asta şi discutând cu argumente, nu repetând ca nişte tonomate ideile transmise de liderii de partid. Aş vrea să-i văd că votează după cum le dictează conştiinţa şi după cum cere interesul naţional şi nu după cum ridică şeful de grup degetul în sus sau în jos. Aş vrea să-i mai văd interpelând miniştrii cu rost şi trăgându-i de urechi când nu-şi fac treaba. Adică aş vrea să-i văd că încearcă măcar să facă ceea ce niciun legislativ de până acum nu prea a făcut. Aşa scriam şi acum patru ani şi, dacă scotocesc bine arhiva, şi acum opt ani. Oare anul acesta vom avea aleşi care chiar vor lucra?
La un moment dat, în evoluţia sa, omul a decis să adopte conceptul de timp. Timpul este scurgerea vremii între apusul şi răsăritul soarelui. Ziua şi noaptea, saptămâna, luna, orele, toate cele 24, nu sunt altceva decât nişte convenţii menite a ne ajuta să măsurăm acest timp, să ajungem fiecare la birou la ora necesară, să ştim când să mâncăm, când să dormim.
În aceeaşi ordine de idei, timpul ne ajută, de exemplu, să ştim când ne expiră actul de identitate sau permisul de la bibliotecă sau, dacă trăim la bloc, când sunt orele de linişte şi când ne putem face de cap facând găuri cu bormaşina, dând muzica la maximum sau dând cu aspiratorul.
Şi totuşi, după cum ne spune nenea ăla simpatic, Einstein parcă îl chema, totul este relativ, inclusiv timpul.
Într-o seară, pe la 12 trecute fix, aşa cum spune convenţia materializată în ceasul de pe telefon, mă trezesc speriată, după eforturi îndelungi de a adormi, deoarece un zgomot puternic reverba în pereţii de beton ai garsonierei. Mă duc în baie, acolo unde coloana de apă conduce fieşce zgomot către urechile mele, şi ascult. Ce credeţi că făcea vecina de jos? Dădea cu aspiratorul! Da’, știți, unul dintr-ăla puternic, de scoate acarieni din toate faldurile covorului. Cum afară era linişte, în bloc la fel, sunetul aspiratorului se auzea de parcă tocmai mă trezisem în mijlocul uraganului Katrina.
Ei, trece! Merg dimineaţă la birou şi o colegă îmi povesteşte că s-a dus să ducă nişte cărţi scoase în urmă cu două săptămâni de la bibliotecă. Când a scos cărţile, o bibliotecară foarte drăguţă i-a atras atenţia că în luna martie trebuie să-şi înnoiască permisul, deoarece expiră. La returnare, însă, a aflat că programul informatic nu funcţionează după convenţiile sociale legate de timp, aşa că a trebuit să stea să aştepte să-şi schimbe permisul pe loc.
După aceste două situaţii am putea sta să ne punem întrebări. Ce program are vecina mea, de nu poate da cu aspiratorul decât noaptea? De ce dacă un document expiră în martie trebuie schimbat cu o lună mai repede, pentru că are fiţe programul informatic? Şi multe, multe altele.
Totuşi, decât să ne enervăm şi să ne consumăm neuronii, mai bine tragem aer în piept şi ne spunem că „timpul nu este altceva decât o chestiune relativă.”
Blog Vorbe din pălărie: Centimetrii de zăpadă care ne dau peste cap
Foto: Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan
Publicat de radiomures,
20 ianuarie 2016, 07:00 / actualizat: 20 ianuarie 2016, 9:12
Îmi amintesc iernile de mai demult. Veneam de la şcoală pe strada Baladei, care la vremea respectivă nu era nici prea asfaltată, nici prea lată, nu intra nicio maşină de deszăpezire şi era ca un patinoar de la un capăt la altul. Oamenii curăţau în faţa porţilor, dar se adunau mormane de zăpadă. Aveam o pereche de pantaloni de lână, croşetaţi şi strâmţi pe picior, iar când ajungeam acasă erau îngheţaţi bocnă. În curtea casei mormanul de zăpadă era înalt cât gardul, de ne făceam tunele în el.
În februarie 1989 a murit bunicul. Am fost la înmormântare în Dumbrăveni, judeţul Sibiu. Era un ger cumplit. Când ne-am întors acasă era viscol, drumul era rău de tot, dar am ajuns, cumva, nu am rămas înzăpeziţi.
Lucrez în presă de opt ani, iar una din primele ştiri pe care le-am scris era legată de starea vremii. Se întâmpla într-un început de decembrie şi venise o ninsoare mare. Am sunat la Drumuri şi Poduri şi conducerea de atunci mi-a explicat că „iarna i-a luat prin surprindere” şi că nu sunt pregătiţi. Când am pus jos receptorul eram şocată. Cum să te ia iarna prin surprindere în decembrie, în România?!
Să ajungem şi în prezent. Iarna aceasta mai mult nu a fost şi, cu toate astea, din noiembrie, am făcut la ştiri cu toate codurile, cu starea drumurilor, cu pregătirile autorităţilor locale, de ne-au ieşit pe ochi şi pe urechi. Şi totuşi, abia de apucă să ningă un strop, că, una-două, cei 10 cm de zăpadă dau toată lumea peste cap. Unii chiar trebuie să cheme mascaţii pentru a păzi drumurile închise din cauza viscolului, că doar şoferii „e curajoşi” de felul lor. Îngheaţă reporterii dând relatări din mijlocul urgiei, dar degeaba urlă cu voce îngheţată în microfoane să nu se pornească oamenii la drum. Unora le arde de plimbări fără cauciuri de iarnă, lanţuri sau benzină suficientă în rezorvor.
O grămadă de resurse consumate pentru niște oameni care au impresia că atenţionările şi sfaturile astea sunt nişte prostii. Pentru că ei ştiu mai bine şi sunt mai deştepţi.
Breaking news: în România, în luna ianuarie, ne aflăm în anotimpul numit iarnă. Acesta este caracterizat prin temperaturi scăzute, ninsoare, viscol, ceață, polei și alte fenomene meteorologice care pot pune în pericol deplasarea pe jos sau motorizată.
P.S: Şi anul acesta iarna ne-a luat prin surprindere, doar că era așteptată încă de anul trecut!
P.S. 2: Pentru a nu rămâne dracului înzăpeziți, informaţi-vă înainte de a porni la drum. Cel mai simplu este să va uitați pe geam.
Săptămâna trecută am fost la concertul Filarmonicii de Stat din Tîrgu Mureş organizat cu prilejul trecerii într-un nou an.
Toate ar fi fost bune şi frumoase (nu comentăm actul artistic, pentru că nu suntem specialişti), dacă am fi apucat să-l ascultăm foarte atent, fiindcă trebuie să vă spun că ne-a împiedicat…o poşetă buclucaşă.
Geanta cu pricina aparţinea unei doamne în vârstă, cu părul şi puloverul mov, să se asorteze. Stimabila şi distinsa doamnă a deschis, încă de la primele acorduri ale valsului lui Strauss, caietul- program. După ce l-a fâşâit bine pe tot parcursul primei piese, am crezut că se va potoli. Nici pomeneală. Doamna, care stătea la doar câteva scaune de locul meu, avea nevoie, deh, aşa e vârsta, de două perechi de ochelari. Una pentru distanţă, una pentru citit. Cum distanţa dintre ochii săi şi caietul- program solicita ochelarii de citit, doamna noastră începe să moşmondească poşeta. Şi bagă acolo o pereche de ochelari, scoate altă pereche de ochelari şi mai fâşâie o dată caietul- program.
După prima tură de aplauze, am sperat că femeia se va potoli, însă nu observasem că, pe motiv de două perechi de ochelari ţinute în mână, dar şi din cauza faptului că doamna ţinea şi ea să aplaude, poşeta ei s-a revărsat pe jos.
Începe a doua piesă. O foială neîncetată şi bocănituri uşoare nu mă lasă, din nou, să ascult. Domna cu părul mov depune, cu o diligenţă şi agerime surprinzătoare pentru vârsta ei, toate eforturile necesare pentru recuperarea bunurilor din poşetă. Cum nu încape sub scaun, sondează cu umbrela pe dedesupt, doar-doar o reuşi să dea peste preţioasele obiecte. În tot acest timp pufăie a supărare. Domnul de lângă ea aprinde chiar lanterna de la telefon pentru a o ajuta să vadă mai bine.
Mai trec două-trei piese în făşâieli, pocănituri şi pufăieli, până cînd doamna catadicseşte să se potolească că, deh, e greu să aştepţi pauza pentru a-ţi aranja lucrurile.
Lăsând deoparte nesimţirea femeii, trebuie să remarc că nicio persoană din jur nu a îndrăznit să-i atragă atenţia să se potolească.
Părul mov, puloverul croşetat şi mirosul de naftalină impun respect, iar dacă persoana care se comporta aşa ar fi fost cu ceva zeci de ani mai tânără, cu siguranţă nu s-ar fi putut bucura de o asemenea indulgenţă.
Nu de alta, dar peste 70 de ani se pare că ţi-ai câştigat dreptul de a arăta penibil cu părul mov sau verde, dar şi de a fâşâi şi pufăi constant la filarmonică.
A devenit o modă deja ca deţinuţii, mai ales cei cu cv-uri politice, să scrie cărţi o dată ajunşi la „răcoare”. Să nu vă imaginaţi cumva că în spatele zăbrelelor te păleşte aşa brusc inspiraţia literară. Nu, absolut deloc, doar că legea spune că dacă ai scris o carte în detenţie poţi primi o reducere a pedepsei, deci interesul celor care, în marea lor majoritate, s-au ghiftuit din banii publici în liberate, de a scrie creşte considerabil.
Citesc pe pagina de web a celor de la TVR o ştire care ne spune aşa:
“Ministerul Justiţiei a publicat lista deţinuţilor care au scris cărţi ca să îşi reducă pedeapsa. o carte scrisă înseamnă reducerea pedepsei cu 30 de zile. Aproape 200 de deţinuţi au publicat peste 400 de cărţi în ultimii trei ani. Dan Voiculescu şi Dinel Staicu deţin recordul, cu câte 10 lucrări ştiinţifice, adică şi-a redus pedepsele cu aproape un an. Problema e că nimeni nu ştie dacă aceste cărţi chiar au fost scrise de ei şi dacă au valoare ştiinţifică. Fondatorul OTV, Dan Diaconescu, a scris 5 cărţi şi în 3 a folosit cuvântul „ştiinţific” încă din titlu. Unele cărţi au titluri hilare. Fostul primar al Clujului, Sorin Apostu, a scris lucrarea „Controlul calităţii peştelui, batracienilor şi fructelor de mare”, Cornel Penescu de la fostul FC Argeş a scris despre „Presa online din Argeş – paşi timizi spre o presă modernă”, iar Cristian Vasile „Leadership între carisma şi jung zi”. Miliardarul Ioan Niculae a scris 5 cărţi în penitenciar. O notă internă a Administraţiei Penitenciarelor pune însă la îndoială faptul că au fost scrise de el, în condiţiile în care una dintre lucrări are 122 de pagini şi a fost scrisă în 23 de ore pontate la bibliotecă. George Copos a scris şi el 5 cărţi într-un an de zile la închisoare. Ministrul Justitiei a promis încă din noiembrie că va modifica legislaţia ca să stopeze acest fenomen. Au trecut 2 luni de la această declaraţie, însă Ministerul Justiţiei nu a luat nicio măsură în acest sens.”
Dacă o ţinem tot aşa vom avea cât de curând mai mulţi scriitori în penitenciare decât în libertate.
Ei, dar dacă statul ar cheltui şi cu cei liberi cât cheltuie cu cei de după gratii…
A fost odată ca nicodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o după-masă de vară în care, aflându-mă în plin proces de renovare a garsonierei, o bună şi dragă prietenă mă primeşte în gazdă, nu de alta, dar mă săturasem de dormit în praf şi de căutat haine prin saci bine legaţi.
Ajungând la ea şi pregătindu-ne să ne organizăm îmi spune că nu-i merge un televizor, dar că în camera în care urma să dorm eu TV-ul e funcţional doar că nu găseşte mufa necesară pentru a lega cablurile, mă rog, un sistem pe care nu l-am priceput eu foarte bine.
Ideea e că ne-am pus pe căutat mufa cu pricina şi, minune mare, mufa nicăieri. Nici acolo, nici acolo, nici sub covor, nici pe dulap, nici în sertarul acela de există în orice casă în care găseşti orice numai ce ai nevoie nu.
Prietena mea rămâne fixată pe mufa cu pricina degeaba am încercat eu să-i explic că nu-i musai să mă uit la TV. Pot să trăiesc foarte bine şi fără. Ei, dar ştiţi cum e când nu găseşti ceva, te frustrează de nu mai poţi să dormi şi să mănânci liniştit.
I-am spus că mufa va apărea când se aşteaptă mai puţin, dar ea nu şi nu.
A doua zi se duce stimabila doamnă la magazin să cumpere altă mufă. Eram cu ea aşa că am asistat la toată conversaţia: Ea: Mufă din aia, aşa şi aşa (explicaţii mai mult desenate cu mâinile că, deh, nu ne pricepem la limbaj specializat de mufe) Vânzătorul: Avem, sigur că da, vă aduc imediat.
Vine omul cu o mufă, prietena mea îi spune că nu e bună, că nu se potriveşte că nu e nu ştiu cum. Omul insistă, doar ştie el mai bine, că asta e mufă de care are nevoie. Cumpărăm mufa, mergem cu ea acasă şi…surprize, surprize, mufa nu se potrivea. Nervoasă, prietena mea decide să se întoarcă la magazin să se lămurească cu vânzătorul dar pe drum îşi aduce aminte că există un magazin specializat în zonă. Intră mai bine acolo, urmează alte explicaţii, lămuriri.
Eu o aşteptam la ea acasă relaxată, căci, din nou, nu ţineam musai să mă uit la televizor, când o văd că apare cu vreo zece metri de cablu coaxial în mână şi emiţând replica: „asta înseamnă să pleci bou şi să te întorci vacă.”
Ei, care era problema, televizoarele ei erau pe stil vechi, cică, adică nu plasme de ultimă generaţie, mufele şi cablul ca atare. Dar, cum aşa e în capitalism, mufe pe stil vechi nu se mai fac, numai pe stil nou (nu mă puneţi să explic diferenţele, chiar nu mă descurc). Ideea e că trebuia să-şi re-cableze şi re-mufeze femeia tot sistemul.
La acel moment am lăsat-o baltă, mufa veche era de negăsit şi doar nu era să ne apucăm noi două de schimbat cabluri TV şi mufe.
Timpul trece, eu mă întorc la mine acasă, prietena mea îşi vede de viaţa ei. După câtva timp îmi spune că a vorbit la furnizorul de cablu şi va veni un specialist să-i rezolve cablurile şi mufele. Zis şi făcut, vine omul, schimbă ce are de schimbat şi pleacă.
Ei, dar să vezi minunea, nu iese bine omul pe uşă că se apucă prietena mea să adune din camera după el când, ce să vezi, mufa buclucaşă apare ca din senin dintre elemenţii caloriferului unde se pitise bine la ultima curăţenie generală.
Morala este simplă, dacă un obiect nu vrea să fie găsit, poţi să-l cauţi până la Paştele Cailor, cu siguranţă va apărea când nu vei mai avea nevoie de el.
Blog Vorbe din pălărie: Curcubee şi nelinişti de Ziua Naţională
Foto: Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan
Publicat de radiomures,
4 decembrie 2015, 07:00 / actualizat: 4 decembrie 2015, 12:06
Anul acesta de 1 Decembrie am fost la Miercurea Ciuc. Am pornit la drum încercând să scap de prejudecăţi, de condiţionările psihice acumulate de-a lungul unei vieţi în care conflictul dintre români şi maghiari a fost veşnic prezent. Cred, cu tărie, în buna convieţuire, dar nu există pădure fără uscături. Buruieni umane există şi de-o parte şi de alta.
Chiar dacă a fost pentru prima dată când am mers la Ciuc, în secuime am mai fost. Nu am avut niciodată probleme, nu a refuzat nimeni să-mi dea o cafea sau un pachet de ţigări pentru că am cerut în limba română. Şi totuşi. Acum, de 1 Decembrie, ceva m-a deranjat.
Am petrecut toată ziua cu jena asta pe care îmi era greu să o definesc.
Pe drum am numărat steaguri. Româneşti. Puţine de la Bălăuşeri până la Ciuc. Secuieşti. Cât cuprinde. Nu-i bai, zic la intrarea în Ciuc, unde un curcubeu luminează câmpul. Da, un curcubeu perfect, printre picături de ploaie şi un soare cu dinţi.
Ziua a decurs fără incidente la Miercurea Ciuc. 1.000 de oameni au cântat, cu versuri, imnul naţional şi parcă niciodată acesta nu a sunat mai frumos. Dar toate manifestările aveau o doză de reţinere, de teamă. Nu o pot defini altfel. Nu am văzut bucuria trăirii pe care o văd la Tg. Mureş în fiecare an. Discursurile erau seci şi goale, dar mesajul de bună convieţuire era clar.
La Ciuc nu a fost o sărbătoare mare, nu s-a îmbrăcat oraşul în straie de sărbătoare. Neliniştea plutea în aer. Curcubeul nu a avut destulă forţă. Din păcate.
Publicat de radiomures,
20 noiembrie 2015, 07:00 / actualizat: 20 noiembrie 2015, 10:35
Mic eseu antimanipulare (2)
Colega mea de la “24 Ore Mureşene” Gajdo Ana a scris în ediţia de azi partea a doua a textului despre cât de uşor poate fi opinia publică manipulată prin ştiri “suspecte”. (Sanda Vițelar)
ISIS, imaginea terorii. Vorbim tocmai despre teroare şi nu despre război. Meciurile de fotbal de marţi din mari oraşe europene au fost amânate, francezii stau în case, refugiaţii nu mai sunt bineveniţi nicăieri – asta face teroarea.
După atentatele de la Paris, au fost vehiculate numele altor capitale europene care ar urma să fie, Doamne Fereşte!, lovite de ISIS. Unele ştiri din media şi de pe site-urile de socializare ne prezintă o imagine-şablon, care însoţeşte textul: convoaie de jihaidşti îmbrăcaţi ca nişte ninja, “călare” pe maşini de teren, cu arme în mâini şi cu celebrul steag negru al Statului Islamic. Este imaginea “de la ei de-acasă”. Dar dacă vă închipuiţi că aşa arată atentatorii odată ajunşi în Paris sau cei care ar urma să comită alte atentate oriunde în lume, avem o problemă! Imaginea aceasta vine să împlinească “un orizont de aşteptare”. Nu e nimic nou să gândim în şabloane şi să ne închipuim că un fanatic aşa ar trebui să arate.
Pe scurt, ce este ISIS?
Al-Dawla al-Islāmiyya, ISIS – Statul Islamic în Irak şi Siria, ISIL – Statul Islamic în Siria şi Levant sau IS- Statul Islamic este o organizaţie specială, insurgentă şi teroristă, care se defineşte drept „stat” şi nu „grup”. ISIS este cunoscută pentru violenţa extremă îndreptată nu numai împotriva regimului lui Bashar Al-Assad sau a celui irakian, ci şi împotriva „rebelilor moderaţi” din Siria. În iunie 2014 a proclamat, pe internet, Califatul. ISIS, ca şi orice altă organizaţie jihadistă, îşi îndreaptă acţiunile în primul rând asupra musulmanilor, locuitorilor ţărilor în care acţionează şi abia apoi asupra cetăţenilor străini. „Datoria Jihadului (…) este de a distruge tiranul de acasă şi prin aceasta să facă posibilă restaurarea unei societăţi cu adevărat islamice”, spune profesorul american Bernard Lewis. Şi Loretta Napoleoni, într-o carte publicată şi în limba română în acest an, ISIS Califatul terorii, arată că organizaţia apărută după începerea Primăverii Arabe în Siria, îşi construieşte acele instrumente administrative – cantine sociale, drumuri, şcoli, spitale etc.- care să îi permită să guverneze conform titulaturii.
Ideea că cel care se alătură unei grupări jihadiste este fie un om needucat, fie un sărac dintr-o ţară arabă, este de asemenea un stereotip. Nimic mai greşit. De cele mai multe ori, ne miră să vedem că cei care comit astfel de atentate sunt cetăţeni europeni, chiar dacă originile sau numele lor nu sunt europene. Olivier Roy, un profesor francez specializat pe probleme legate de lumea arabo-musulmană, susţine că fundamentalismul islamic este rezultatul unei deprivări teritoriale a Islamului: „asumarea identităţii islamice la generaţia a doua sau a treia de imigranţi din statele occidentale, care şi-au format personalitatea în afara cadrului cultural tradiţional în care au crescut părinţii lor, dă naştere unor sentimente chiar mai puternice de respingere a valorilor democraţiei şi modernismului occidentale”.
În 2014, cifrele aratau că sunt peste 3.000 de europeni (http://www.bbc.com/news/world-middle-east-29372494) care luptă alături de ISIS. Olivier Roy vede în ISIS, de asemenea, semnul unei crize a Islamului: „Numărul de convertiţi este, de asemenea, un semn al crizei: 20 – 25% din jihadişti sunt convertiţi. Uitaţi-vă la video: toți vorbesc o engleză sau o franceză perfectă”.
Răspunsuri inadecvate
Ca şi în alte cazuri, ne interesează mai degrabă simptomul, şi nu cauza răului. Ne interesează mai degrabă de ce nu pot fi controlate aplicaţii de telefon folosite de terorişti “pentru a comunica în siguranţă”, decât cum să stopăm radicalizarea, de orice natură ar fi ea. E o veche boală europeană, părerea mea, de a vindeca febra şi nu infecţia care provoacă reacţia anticorpilor! Şi reafirm că fanatismul nu are legătură cu nicio religie, ci cu minţile întunecate.
Colega mea de la “24 Ore Mureşene” a scris în ediţia de ieri un text despre cât de uşor poate fi opinia publică manipulată prin ştiri “suspecte”. Cu permisiunea ei, redau şi aici pe blog prima parte a acestui text, deoarece cred că este important ca voi, cititorii, să ştiţi cam cum funcţionează acest tip de manipulare.
Sanda Viţelar
Mic eseu antimanipulare (1)
Pentru că asist tot mai des la fenomenul acesta, de intoxicare cu ştiri false, astăzi vreau să vă aduc în atenţie câteva lucruri despre cum putem cădea în capcana „ştirilor senzaţionale”.
De exemplu, dacă vorbim despre fenomenul migraţiei, cantitatea de ştiri false şi materiale manipulatorii este uriaşă, de ambele tabere – „cei care nu vor migranţi” şi „cei care iau apărarea migranţilor”- asta ca să fim clari de la început, deşi niciodată nu am agreat ideea de tabere, de „noi” şi „ceilalţi”. Nu ştiu dacă este vorba despre „un război psihologic” bine gândit, multă ignoranţă sau combinaţia celor două. Deja sunt prea multe „nu ştiu” şi pentru mine. Am să vă aduc însă două exemple despre cum se face o ştire falsă:
Titlu: “Un site ARAB dezvăluie „planul DIABOLIC” din spatele crizei refugiaţilor: ţările bogate din Golf finanţează imigraţia”.
Buun, am început “bine”: deja “plan diabolic” ne duce cu gândul că există o conspiraţie undeva, exact în ţările din Golf, care nu ar vrea “migranţi” aşa că îi face pachet şi ni-i livrează nouă! Acum, eu am citit ştirea aceasta pe jurnalmm.ro, adică “Jurnalul de Maramureş”! (http://jurnalmm.ro/un-site-arab-dezvaluie-planul-diabolic-din-spatele-crizei-refugiatilor-tarile-bogate-din-golf-finanteaza-imigratia/). Dă bine la site, pentru trafic, o astfel de ştire! Jurnalul acesta spune că „Afluxul de refugiați în Europa nu a apărut peste noapte, cum ar părea la prima vedere. Acesta ar fi un plan bine pus la punct de către țările arabe – în special de către monarhiile din Golf, care nu au primit până acum niciun refugiat din țări afectate de conflicte cu gruparea jihadistă Stat Islamic sau alte grupuri teroriste, dezvăluie site-ul televiziunii Al Jazeera”.
Cum a ajuns Maramureşul la o astfel de postare? A preluat-o de pe onlinereport.ro, în 29 septembrie 2015 . Mergem la onlinereport: http://onlinereport.ro/un-site-arab-dezvaluie-planul-diabolic-din-spatele-crizei-refugiatilor-tarile-bogate-din-golf-finanteaza-imigratia/
Dar cum toate postările menţionează ca sursă Al Jazeera – „Potrivit Al Jazeera, în tot acest plan, jihadiștii sunt doar „talpa” militară, iar Qatarul și Arabia Saudită ar fi de fapt „Nașii” terorii islamiste”, scrie aktual 24.ro – mergem direct pe site-ul Al Jazeera. Unde, fireşte nu există o astfel de ştire – eu nu am găsit-o şi nici autorii minunăţiei de ştiri nu au dorit să ne dea vreun link sau ceva de care “să ne agăţăm”! Şi nici nu cred ar fi avut cum, dar acest lucru ar fi trebuit să vi-l spun chiar de la început, dintr-un motiv extrem de simplu: Al Jazeera este o televiziune cu sediul în Doha, Qatar, făcută din banii uneia din acele monarhii incriminate – după mintea celor care au scris pe site-urile menţionate mai sus – că ar avea “planuri diabolice” privind Europa. Adică, demonstraţia este minunată, numai că premisele de la care se pleacă sunt false!
La acest material, desigur, adăugăm o foto cu jihadişti şi atunci avem imaginea perfectă a terorii!
Manipularea perfectă vine pe Facebook
Cum lumea se mişcă mai abitir în mediul virtual decât în tunelul cu microparticulă al cercetătorilor elveţieni, cea mai mare cantitate de ştiri cu potenţial de intoxicare ajunge pe Facebook şi de acolo oriunde ne putem imagina! De exemplu, se ia o fotografie cu Vasul Vlora, se transformă imaginea din color într-una alb-negru şi se menţionează că aceştia erau migranţi europeni care porneau spre Nordul Africii, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial. Adică iată cum europenii au migrat şi au năvălit şi ei în MENA- Nordul Africii şi Orientul Mijlociu şi se menţiona inclusiv că unii din bunicii actualilor migranţi ar putea fi bunicii noştri!
Povestea a fost demontată şi de “On how the 1991 image of the Vlora and its Albanian refugees is being misrepresented”
(http://demographymatters.blogspot.ro/2015/11/on-how-1991-image-of-vlora-and-its.html)
Povestea vasului Vlora: Albanezii, izolaţi de restul lumii, după căderea comunismului în 1990 în Europa, treceau prin crize economice, politice şi sociale severe. Pe 8 August 1991, vasul care ducea aproape 15.000 de migranţi albanezi a ajuns în Bari, Italia. Numai că răspunsul guvernului italian a fost dur: albanezi au fost duşi pe un stadion unde li se aruncau provizii din elicopter, apoi mulţi au fost trimişi acasă. Papa şi organizaţiile pentru drepturile omului au condamnat acţiunea guvernului italian.
Astăzi Italia desfăşoară acţiuni constante de salvare a celor care aleg Mediterana ca rută de migraţie către Europa. În Operaţiunea Mare Nostrum, Italia salvase numai într-un an (2013-2014) peste 140.000 de emigranţi care se aflau în pericol să se înece în Mediterană.
În ediţia viitoare, vorbim despre ISIS, teroare şi evident, intoxicările media şi pe reţelele de socializare.
Cu ceva ani în urmă publicam un text în 24 de Ore Mureşene. O rubrică banală pe care am demarat-o ascultând, involuntar, conversaţiile oamenilor din autobuz, defect profesional, ce să fac. În luna mai am republicat textul şi aici pe blogul Vorbe din Pălărie. Mi-am adus aminte de el cititind zecile şi sutele de opinii şi comentarii legate de incediul de la Colectiv. Îl reiau azi, poate, poate înţelegem despre ce este vorba în propoziţie.
„Într-o zi, pe când lucram într-o redacţie aflată la ieşirea din oraş, plecând cu un autobuz spre casă, am asistat la o conversație între doi domni, muncitori, din câte mi-am dat seama, la o mare unitate de producție din municipiu.
Să nu dăm nume, pentru că nu putem băga mâna-n foc. Oricum, cei doi domni discutau despre protecția muncii sau, mai bine zis, despre cum nu se face instrucția de protecție a muncii. Și, din cât mi-am dat seama, oamenii lucrau într-un mediu destul de periculos, altfel nu văd de ce ar fi fost preocupați de acest aspect.
“Preocupați” e destul de elegant spus, pentru că oamenii erau mai degrabă revoltați. Și asta pentru că tocmai li se făcuse instructajul cu pricina, care a constat din semnarea unor hârtii cum că au luat la cunoștință prevederile legale în domeniu. „Păi nu așa se face, domnule, mă pui acolo să semnez hârțogărie că am luat la cunoștință de articolul cutare și cutare din nu știu ce lege…”, zicea unul dintre domni, timp în care celălalt dădea aprobator din cap. „Dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva, ce facem, cine dracu’ stă să citească articole de lege, trebuie să vină să ne arate ce și cum și așa ne rămâne în cap, și, dacă se întâmplă ceva, știi ce ai de făcut!” continua omul.
Și mare dreptate avea, căci există medii unde se lucrează cu substanțe periculoase, nu-i așa? Pe de o parte, m-a bucurat să văd că oamenii sunt chiar preocupați de această problemă, pe de altă parte, însă, m-am întristat. Ni se toarnă polologhii despre cât de protejați suntem, despre câte și câte măsuri se iau pentru siguranța noastră, a tuturor, și iată că adevărul iese la iveală în autobuz! Poate printre rânduri se va sesiza și cine trebuie să se sesizeze.”
Blog Vorbe din pălărie: Somnul raţiunii naşte doliu naţional!
Publicat de radiomures,
3 noiembrie 2015, 07:00 / actualizat: 5 noiembrie 2015, 9:22
Scriu acest text duminică dimineaţă. La televizor, o doamnă doctor de la Spitalul Militar vorbeşte despre starea celor care au reuşit să supravieţuiască incendiului de vineri seara, petrecut la clubul Colectiv din Bucureşti. Le spune reporterilor despre un tânăr cu arsuri pe o mare parte din corp. Prietena lui a murit în incendiu, dar el încă nu ştie asta. Medicii nu vor să-i spună, deoarece starea lui este critică şi nu ar putea face faţă unui alt şoc.
Sâmbătă dimineaţa m-am trezit la 7 şi jumătate, din reflex, cu cafeaua, ţigara, ştirile. De atunci nu mai sunt eu. Durerea este prea mare. Nu, nu am fost niciodată în acel club, niciunul dintre morţi şi răniţi nu-mi sunt cunoştinţe, nu am schimbat vreodată cu ei două vorbe, dar durerea lor, a familiilor şi a prietenilor o simt acut. Se amestecă în mine furie, durere şi neputinţă. Nu vreau să fiu patetică, nu vreau să storc lacrimile cititorilor.
Vreau să stăm drept în faţa acestei nenorociri şi să înţelegem, o dată pentru totdeauna, că nu avem dreptul să ne jucăm cu unele lucruri. S-a scris şi s-a vorbit mult în ultimele zile despre ce s-a întâmplat, despre responsabilităţi şi vinovaţi, despre cine şi cum autorizează, cine şi cum verifică ş.a.m.d.
Procurorii îşi vor face treaba, persoanele responsabile vor fi trase la răspundere. Şi după? O luăm de la capăt? După ce ştirea se va stinge, după ce subiectul va ajunge istorie, ce se va întâmpla? Peste 6 luni, peste un an? Ce lecţie trebuie să învăţăm de aici?
În primul rând, trebuie să învăţăm compasiunea, rigoarea, responsabilitatea. Apoi trebuie să înţelegem că regulile de securitate nu sunt opţionale, nu sunt făcute pentru a pune beţe-n roate, nu sunt acolo pentru a fi nesocotite. Ele există pentru ca oamenii să nu moară arşi la un concert banal. Ele există pentru ca zeci de tineri să nu treacă prin calvarul unei arsuri care îi poate mutila pe viaţă. Fizic, operaţiile vor rezolva, probabil, cele mai multe probleme, dar psihic…
Cred că mai trebuie să învăţăm ceva, noi ăştia de pornim de la prezumţia că oamenii de afaceri fac lucrurile ca la carte. Trebuie să învăţăm să ne uităm în jurul nostru când intrăm în orice local, să vedem unde sunt ieşirile de urgenţă, dacă sunt sau nu extinctoare, dacă este sau nu un plan de evacuare. Şi mai cred că, cel puţin în următoarea perioadă, ar trebui să refuzăm să ne petrecem timpul liber şi să ne cheltuim banii în localuri unde aceste lucruri nu există. Pentru că dacă noi nu facem nimic, dacă noi, oameni simpli, vom continua să tolerăm şi să închidem ochii la „las că merge şi aşa”, nu se va schimba nimic, niciodată.
Eram în anul I, anul de graţie 2002, prima sesiune de examene la Administraţie Publică. Trecusem de primul hop, primul examen, oral, îl avusesem cu câteva zile în urmă. La Teoria Generală a Dreptului, o materie cu multe definiţii şi clasificări. Îmi tremurase vocea la răspuns din cauza emoţiilor şi făcusem o promisiune solemnă în sinea mea că la al doilea examen, Drept Civil, vocea mea va suna limpede „ca cristalul”.
Mă rog, student fiind, la început, fiecare examen ţi se pare o probă olimpică. Aşteptam în faţa sălii, în clădirea de pe strada Nicolae Iorga, etajul II, nu uit. Nu am cum să uit. Drept Civil, mâncasem materia aia. Profesorul era domnul Palade, spaima anului, nu ştiu de ce, dar aşa era. Povestind cu colegii pe hol, le-am spus că dacă trec cu bine de examen, asta însemnând să iau 10, o să pup covorul din faţa sălii. Nu ştiu de ce am spus treaba asta, aşa mi-a venit.
Intru în sală, iau biletul. Patru subiecte mari şi late. Stau în bancă şi privesc cerinţele, ştiu, totul… ăăăă, mai puţin subiectul 3, „principiul aparenţei în drept”. Simt cum emoţiile încep să mă cuprindă, ştiu unde este subiectul în suportul de curs, ştiu ce scrie înainte, ştiu ce vine după, dar pentru nimic în lume nu-mi pot aduce aminte ce scrie la nenorocitul ăla de subiect. Asta e, măcar nu mai trebuie să pup covorul.
Ies la răspuns, intimidantă afacere, mai ales că lapsusul mă bântuie, zic primele două subiecte, bine, sar peste subiectul 3 şi ajung la subiectul patru pe care îl epuizez fără probleme.
Domnul Palade se uită la mine: „Și subiectul trei?”
„Nu ştiu!”; simt cum capetele colegilor care mai trebuie să răspundă se ridică mirate în spatele meu, în timp ce rostesc oribilul răspuns.
Domnul profesor, amabil, încearcă să-mi forțeze creierul, amintindu-mi ce exemplu a dat la curs atunci când ne-a explicat principiul, dar deja sunt în punctul în care nici Inchiziţia spaniolă nu poate scoate de la mine vreun cuvinţel la subiect. Explic, emoţionată, că nu am ce face, am un lapsus, pot spune orice altceva din sutele de pagini de curs, dar nu asta.
Aşa că urmează alte întrebări, zece la număr, din toată materia, mai puţin cuprinsul şi notele bibliografice iar după vreo jumătate de oră ies, în sfârşit, din sală. Mă așez în genunchi şi pup covorul. Dacă un terţ de bună-credinţă încheie un act cu persoana ce se pretinde şi este cunoscută de toată lumea ca fiind titularul dreptului, actul respectiv este declarat valabil şi opus cu succes titularului adevărat.
Sâmbătă, puţin după orele prânzului, în ciuda vremii cam supărate de afară, ies la plimbare. Am o destinaţie, dar vreau să văd ce se mai întâmplă prin cartiere, nu de alta, dar după 3 şedinţe de Consiliu Local în ultimele 4 săptămâni, ședințe ce au avut drept temă centrală problema gunoiului, sunt curioasă să văd cum se mai adună respectivul gunoi de prin oraş. Or, cartierele noastre, străduţele şi aleile dintre blocuri sunt, după umila mea părere, cea mai bună oglindă a situaţiei serviciului de salubritate din Tîrgu Mureş în ansamblul său. Ele arată cum ştim noi, târgumureşenii, autorităţi şi cetăţeni, să gestionăm gunoaiele, aproximativ 7.000 de tone, pe care le producem lunar.
Cum ajung eu pe malul Pokloşului, acest mirific canal al oraşului trandafirilor unde putem vedea multe, o budă îmi apare în cale. Iertaţi exprimarea directă, dar dacă priviţi poza veţi vedea că este un vas de toaletă, iar mormanele maro din jur nu sunt, deşi par, dejecţiile vreunui elefant evadat de la zoo, ci rămăşiţele unei culturi de toamnă, resturi de la producţia vreunui „antreprenor”, fan Bachus, locuitor din zonă.
Sub salcia care plânge mizeriile aruncate în pârâu se zăreşte, vag, o ţeavă cu o placă. Este chiar plăcuţa ce indică interdicţia de a arunca în zonă deşeuri precum şi cuantumul amenzii aferente. În zonă nici ţipenie de cetăţean îngrijorat, nici bocanc de om al legii, niciun consilier local nu-şi iţea chipul pentru a admira minunata priveliște.
Şi săptămâna aceasta este şedinţă, pozele sunt pe net, dar cred că ar trebui să ajungă şi în mapa consilierilor.
Sărbătoare mare la Iaşi, unde, ca în fiecare an, mii de oameni s-au înghesuit la moaştele Sfintei Parascheva şi, cum nu se poate sărbătoare religioasă fără politicieni, citesc în presa naţională o serie de ştiri „de senzaţie.”
Vă redau câteva fragmente:
“Câteva mii de persoane asistă, la Iaşi, la Liturghia oficiată de hramul Sfintei Parascheva. La slujbă este prezent şi Gigi Becali”, ăsta e un titlu al uneia din ştiri. De ce e important faptul că Gigi a fost la moaşte? Pentru că Gigi face trafic pe site şi aduce cotele de audienţă la numere astronomice, mai ales că omul şi vorbeşte. Cităm din altă sursă care ne anunţă în titlul “Senzaţional! Gigi Becali declaraţii emoţionante la moaştele Sfintei Parascheva: „Numai în Romania se poate întâmpla aşa ceva”.
Ce a declarat Gigi aşa de senzaţional? Citiţi şi vă-nchinaţi sau minunaţi, cum doriţi: „Am venit la această slujbă pentru ca am posibilitatea să mărturisesc aşa. Nu există credinţă şi mântuire fără sfaânta liturghie. Eu îl mărturisesc pe Hristos şi voi vreţi rating. Lasă puterea, ce contează pentru ce mă rog eu, eu mă rog pentru toţi românii. Navasta mea şi familia mea au stat 9 ore la coadă la sfintele moaşte. Sfânta Parascheva face minuni. În România se întâmplă asta, iar românul face asta. Se roagă. Cum spunea Petre Ţuţea, Dumnezeu e român şi chiar este român. O să avem parte de mântuire”, a declarat Gigi Becali.
Gigi Becali a fost condamnat în 2013 la o pedeapsă de trei ani şi şase luni după ce a fost condamnat, în 20 mai 2013, la trei ani de închisoare în dosarul schimbului de terenuri cu Ministerul Apărării şi a primit ulterior un spor de şase luni, după alte două condamnări, în dosarul „Valiza” şi în cel al sechestrarii celor care i-au furat mașina. Becali a fost eliberat condiţionat în primăvara acestui an.
Mergem mai departe şi citim aşa: „Pe scena unde are loc ceremonia religioasă au urcat zeci de oficialităţi ieşene, parlamentari, şefi de instituţii, între care Gheorghe Nichita, primarul suspendat al Iaşiului, şi Cristian Adomniţei, preşedintele suspendat al Consiliului Judeţean Iaşi. Nichita a declarat, înainte de slujbă, că se roagă şi pentru problemele în justiţie pe care le are.”
Gheorghe Nichita este suspectat că îi folosea pe angajaţii Poliţiei Locale Iaşi, instituţie subordonată primăriei, să supravegheze anumite persoane, iar directorul Poliţiei Locale îl ţinea la curent cu toate detaliile legate de persoanele urmărite.
Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, Cristian Adomniţei, cercetat sub control judiciar pentru favorizarea făptuitorului şi fals intelectual, având interdicţia de a-şi exercita funcţia, a fost trimis în judecată de DNA, judeţul Iaşi constituindu-se în parte civilă în acest dosar.
Ştirea adevărată, pe care eu una am găsit-o într-un singur loc este, însă, cu totul şi cu totul alta, şi cred eu că interesează mai mult publicul decât parada celor care s-au dus la moaşte să se roage pentru mântuirea de faptele penale comise.
“Comisia de Buget Finanţe din Camera Deputaţilor urma să discute miercuri varianta finală în care va arăta legea care să sprijine românii împrumutaţi în valută, cei mai vocali clienţi fiind cei îndatoraţi în franci elveţieni. Sărbatoarea Sfintei Parascheva a făcut ca în sala de şedinţe să fie mai puţin de 10 membri, deşi veniseră atât reprezentanţii BNR, ai Ministerului Finanţelor, ai Asociaţiei Române a Băncilor, ai ANPC și ai Comisiei Naţionale de Prognoză. Viorel Ştefan, preşedintele Comisiei, a anunţat că şedinţa se amână cu o săptămână, dar i-a invitat în biroul său pentru discuţii informale pe reprezentanţii instituţiilor care au venit degeaba la Parlament. “
Blog Vorbe din pălărie: Alegeri mai mult sau mai puţin democratice şi exerciţii inutile de democraţie
Foto: Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan
Publicat de radiomures,
13 octombrie 2015, 07:00 / actualizat: 13 octombrie 2015, 10:18
La sfârşitul săptămânii trecute, două evenimente din sfera politicului ne-au atras, oarecum, atenţia. Să începem cu cel care s-a derulat pe plan naţional, respectiv alegerile interne din PSD. Alegeri cu un singur candidat. Au fost multe discuţii pe această temă, m-au înnebunit televiziunile de ştiri, încă din săptămâna anterioară, cu ştiri legate de marea mobilizare a membrilor de partid pentru a alege, impropriu spus, cine va conduce formaţiunea. Ce nu am înţeles e de ce s-a făcut atât de mult circ. A fost un singur candidat şi nu cred că îşi imagina cineva că acesta nu va câştiga, că se va revolta poporul PSD-ist şi nici de ciudă nu-l va vota. Când vine vorba de formaţiuni politice, pe mine una nu mă mai miră nimic, iar alegerile interne cu un singur candidat nu mă surprind câtuşi de puţin. Am auzit mai mulţi comentatori de la TV vorbind de democraţie, de opţiuni, am văzut inclusiv pesedişti fără rang, ce-i drept, vorbind despre aceste lucruri. Ei, dacă ar fi fost vorba de alegerile prezidenţiale, m-aş fi revoltat şi eu să fi fost un singur candidat, dar fiind vorba de alegerile interne dintr-un partid, treaba stă puţin altfel. Vedeţi, stimaţi cititori, a apărut, nu ştiu de unde, ideea asta că viaţa într-un partid e democratică. Nimic mai fals. Partidul este, ca să cităm clasici în viaţă, „ză madăr and ză fadăr”. Adică, orice politician, mic sau mare, cercetat penal sau nu, are drept mamă şi tată partidul, viaţa lui este legată de partid, partidul e în tot şi în toate, chiar dacă numele acestuia se mai schimbă. În viaţa de partid nu vorbim de democraţie, că doar şi Ceauşescu a fost ales şi reales la fiecare congres.
Rămânem la alegeri, dar venim pe plan local, unde formaţiunile maghiare au pus de pre-alegeri interne pentru a desemna candidatul unic maghiar la alegerile pentru funcţia de primar al municipiului Tîrgu Mureş, ce vor avea loc în 2016. Treaba asta cu pre-alegerile interne pentru desemnarea candidatului apare a fi un exerciţiu profund democratic. Asta doar dacă cel care a câştigat acest scrutin va ajunge să aibă şi dosarul de candidat depus la Biroul Electoral şi să-i apară numele pe buletinul de vot. Nu de alta, dar pre-alegeri au mai fost, doar că pe buletin a apărut altcineva în ziua decisivă.
Ei, asta e politica, har Domnului, putem sta departe de ea şi comenta.
Publicat de radiomures,
30 septembrie 2015, 07:55 / actualizat: 30 septembrie 2015, 9:03
Noi ăştia de lucrăm în presa locală participăm, săptămânal, la zeci de evenimente. Indiferent că suntem prezenţi la faţa locului sau lucrăm în redacţie, avem zilnic în faţa ochilor zeci, sute de informaţii, fie că e vorba de nume, funcţii, locuri, sume, acte, procese, DNA, răvăşitul oilor, festivalul măturii nebune, tzunami, economia mondială, ziua butonului „caps lock” sau mai ştiu eu ce subiect. Cu excepţia timpului în care dormi sau, fiind fiinţă umană, ai alte activităţi fără de care nu ai putea sta zilnic cu reportofonul în mână, tot timpul trebuie să ştii cine, ce face, unde, cum cât şi de ce, preferabil cât costă şi ideal ar fi să ai şi ceva background: dacă s-a mai făcut, unde, când , de ce, cam cât a costat şi mai ales cine a mai făcut.
Ei bine, cred că realizaţi că nu le ştim noi pe toate, că sunt zeci, sute de oameni care zilnic, săptămânal ne transmit informaţii pe care noi trebuie să le redăm ascultătorilor, cititorilor, publicului, dumneavoastră. Şi, dacă tot am un moment de sinceritate, sunt purtători de cuvânt cu care vorbesc mai des decât cu propria-mi familie, colegii şi purtătorii de cuvânt ştiu despre ce vorbesc.
Cum nu suntem roboţi, nu le reţinem pe toate, nu ştiu să vă redau la orice oră din zi şi din noapte tot ce scriu în ştiri, nu ştiu pe de rost toate procedurile, protocoalele, nu sunt atât de specializată sau documentată pe fiecare domeniu încât să ştiu totul.
Tocmai din acest motiv, stăteam cu mai mulţi colegi vineri la ceremonia SMURD 25 de ani şi nu pricepeam, aşa cum am scris ieri, derularea protocolului. Ne-am pus întrebarea şi nu înţelegeam. Nu „acopeream” evenimentul respectiv, deci am participat ca cetăţean şi din curiozitate profesională, dar şi în semn de respect. Textul de ieri de aceea a şi fost scris, pentru că dacă eu nu am înţeles mare lucru din desfăşurarea manifestării, cu toate că am acces la atâtea informaţii şi particip la atâtea evenimente, nu ştiu, sincer, cetăţeanul simplu ce a înţeles.
După publicarea textului de ieri am discutat cu cei care se pricep mai bine decât mine şi mi s-a explicat că potrivit unor protocoale militare, în cazul unei ceremonii de predare de apel, imnul se cântă după, adică nu a fost vreo greşeală, aşa e procedura, doar că e una pe care noi nu o ştiam. Nu de alta, dar nu avem cum să le ştim pe toate şi nici să reţinem toate regulile şi protocoalele tuturor ceremonilor, desemnărilor, evenimentelor şi aşa mai departe. Din toate ceremoniile organizate cu diverse ocazii acest aspect nu a fost reţinut.
Deci protocolul a fost respectat şi asta e foarte bine, dar experienţa asta cred eu că arată un lucru: există undeva o lipsă de comunicare, informaţia se pierde undeva. Discutam cu mai multe persoane despre limbajul de lemn, despre cum putem educa mai bine publicul dacă încercăm să-i explicăm mai limpede lucrurile. Rămâne de văzut. Rămân la părerea că, pentru un cetăţean de rând, nu se prea înţelege mare lucru din ceremoniile astea şi că, dacă verigile de comunicare între instituţii şi media nu se rezolvă, degeaba încercăm să evoulăm ca societate.
Dincolo, însă, de aceste lucruri, pe care fiecare trebuie să şi le asume şi care pot fi rezolvate pe calea diagolui permanent, sper să trăiesc ziua în care voi primi o informare de presă în care mi se va spune că pe scenă vor fi oamenii, nu costumele.
Nu ştiu cine a organizat manifestarea de vineri în Piaţa Victoriei din Tîrgu Mureş dedicată împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea SMURD. Nu ştiu cine a fost maestrul de ceremonii, să spunem aşa, sau, şi mai bine, poate, cel care a decis desfăşurătorul evenimentului, adică cine când vorbeşte, când se cântă imnul etc.
Nu vreau să-şi imagineze cineva că am vreo problemă cu Raed Arafat sau cu cei care lucrează în cadrul acestui serviciu. Departe de mine gândul, le-am fost pacient şi ştiu ce înseamnă munca lor. Dar toate sacrificiile persoanale pe care aceşti oameni le-au făcut, toate vieţile salvate, au fost, din punctul meu de vedere, acoperite de o umbră la manifestarea de vineri.
În primul rând, pentru că la tribună s-au înghesuit o seamă de personaje politice, or nu despre asta era vorba.
În al doilea rând, pentru că protocolul nu a fost respectat. Este NEPERMIS ca imnul de stat să fie intonat în mijlocul evenimentului, după predarea drapelului de luptă. Orice astfel de ceremonie începe prin intonarea imnului de stat. Sau nu?!
La fel de neprotocolar mi se pare să citeşti prima dată un mesaj transmis de un ministru şi abia apoi pe cel transmis de Preşedinte şi lista de abateri protocolare ar putea continua.
Probabil lumea nu a prea observat aceste detalii, dar presa, deja obişnuită cu astfel de ceremonii, le-a remarcat. Nu s-a făcut tam-tam, pentru a nu strica ziua celor care muncesc sau au muncit la SMURD. Pentru că, dincolo de controverse, legitime poate, până una-alta, acest serviciu este singurul din sfera publică a cărui funcţionare este cât se poate de eficientă.
Păcat că nu au fost pe scenă pacienţii salvaţi, alături de pompierii, medicii, asistenţii medicali, piloţii şi tot personalul cărora le datorează viaţa.
Atunci niciun protocol nu ar mai fi trebuit să fie urmat, pentru că o astfel de imagine ar fi valorat cât greutatea tuturor celor care au pus umărul la SMURD în aur.
Publicat de radiomures,
17 septembrie 2015, 09:49 / actualizat: 18 septembrie 2015, 14:18
Să zicem că te trezeşti într-o dimineaţă şi găseşti în poştă o misivă de la o instituţie publică, nu contează care, atât timp cât e una din acelea care te anunţă că ai ceva bani de plătit către Măria Sa bugetul de pensii, şomaj sau care-o mai fi. Să mai zicem că nu vezi logica misivei, nu te ştii dator cu nimic, nu pricepi ce treabă are instituţia cu tine. Într-o astfel de situaţie, procedural vorbind, există trei variante.
O primă variantă ar fi să ignori misiva cu pricina. În acest caz, însă, s-ar putea să te mai trezeşti cu vreo două-trei, asemănătoare sau cu vreo poprire pe salariu sau pe contul din bancă, şi atunci lucrurile se complică. Următoarele două variante au la bază dorinţa de a te lămuri, caz în care poţi fie să te duci la sediul instituţiei în cauză şi să te plimbi o zi întreagă de la un ghişeu la altul, fie să apelezi numărul de contact trecut în scrisorică şi să te lămureşti sau să îi lămureşti pe cei de la instituţie cu privire la problema notificată. Cum timpul e puţin şi problema trebuie soluţionată cât mai rapid, să zicem că alegi varianta cu telefonul şi suni. Şi suni. Şi suni. Şi formezi interiorul, o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori… şi tot aşa, până ţi s-a încălzit urechea şi simţi cum îţi creşte tensiunea. Totuşi, în cap ţi se ridică o întrebare: Oare de ce or fi trecut un număr de telefon/interior şi o persoană de contact, dacă nu răspunde nimeni? La această întrebare pot exista mai multe răspunsuri procedurale. Unul ar fi că persoana în cauză este în pauză de masă, altul ar putea fi că postul telefonic s-a blocat de la atâtea apeluri.
În cazul de faţă, însă, caz care s-a petrecut cu adevărat, răspunsul a fost altul. Persoana de contact era mult prea ocupată. Şi asta pentru că a primit de curând multe alte atribuţii, iar cineva trebuia trecut ca persoană de contact. Mai mult, ca să fie procedura completă, misiva se încheie cu fraza: „Dacă aţi achitat/depus deja” bla, bla, „vă rugăm ignoraţi această notificare”.
Personajele politice au darul, să spunem aşa, de a scoate cele mai amuzante fraze în cele mai neaşteptate momente. De exemplu, săptămâna aceasta un anumit personaj politic local ne-a împărtăşit probabil din vasta sa experienţă, spunându-ne că „hormonii sunt lucrul dracului într-o ţară odihnită.”
Ce nu pricep eu de aici este de ce ar fi România o ţară odihnită, că probleme şi motive de nesomn ar fi destule.
Răspunsul mi se naşte automat în cap. Păi oamenii sunt odihniţi pentru că dau bani la Catedrala Mântuirii Neamului, a cărei înălțare va rezolva toate problemele ţării şi, implicit, ale cetăţenilor.
Fiecare petec de loc de închinăciune din ţărişoara asta, toate catedralele, bisericile, bisericuţele, schiturile au câte o cutiuţă în care oamenii sunt chemaţi, după sau înainte de a se spăla de păcate, nu ştim şi nici nu cred că mai contează, să lase o mică donaţie pentru ridicarea megaconstrucţiei.
Prea-naltele capete bisericeşti chiar au certat cu ceva timp în urmă autorităţile locale pentru că nu se implică, adică nu dau destui bani pentru catedrală.
Pe lângă asta, a băgat și Guvernul bani în construcţie, că dacă stai să te uiţi pe cifre, te apucă brusc migrena.
Toate astea în condiţiile în care învăţământul şi sănătatea sunt atât de evident subfinanţate încât subiectul a ajuns să nu mai fie surprinzător pentru nimeni.
Însă oamenii nu se agită, se va termina la un moment dat construcţia şi atunci totul va fi bine, vorba cântecului.
Vor fi medicamente în spitale, medicii nu vor mai pleca din ţară şi fieşce copil de clasă pregătitoare, dacă ea nu se desfiinţează, va învăţa de pe tabletă, de la un educator virtual, nestresat de cursul franc-leu, că 2+2 fac 4 şi că rugăciunea salvează economia.
„Un popor hrănit cu moaşte nu poţi să faci din el conştient”, asta a spus ieri primarul din Tîrgu-Mureş într-o conferinţă de presă. Tradusă inteligibil, fraza vrea să zică aşa: un popor îndobitocit, obişnuit să se roage pentru ploaie, în loc să nu-şi fi vândut la fier vechi sistemele de irigaţii, este greu de trezit, nu prea îl poţi aduce într-o stare în care să priceapă pe ce lume trăieşte şi ce are de făcut. Nu-mi place să fiu de acord cu edilul, dar acum mă văd nevoită să-i dau dreptate. „Deşteaptă-te, române!” este cel mai bun îndemn, nu pentru că e imnul naţional, ci pentru că prea ne-am obişnuit să ne plângem de milă şi să ne rugăm la Doamne-Doamne să ne fie bine. Prea-sfinţitul, prea-fericitul a îndemnat în această vară caniculară poporul să se roage pentru ploaie, de parcă asta ar rezolva ceva. Vremea nu ţine cont de divinităţile create de oameni şi nici de formele de manifestare ale aşa-zisei credinţe.
România a avut sisteme complexe de irigaţii, aşa cum a avut forme de organizare a muncii agricole în colectiv. Ştiu, o să mă faceţi comunistă, atâta bai să fie că sunt eu mai de stânga! După marea revoluţie/lovitură de stat, două mari dorinţe au avut oamenii: să-şi ia pământurile înapoi şi să poată circula unde vor, când vor.
Minţile „luminate” de la acea vreme au intrat cu rigla pe terenuri şi le-au dat, tuturor, indiferent dacă cei împroprietăriţi aveau sau nu capacitatea de a lucra terenurile respective şi de a le face productive. Dovada că mişcarea a fost o tâmpenie colosală este faptul că azi cei care au ceva terenuri s-au apucat să se asocieze în cooperative agricole, că le e mai uşor, primesc subvenţii etc.
Odată cu desfiinţarea CAP-urilor s-au dus dracu’ şi sistemele de irigaţii, cele mai multe fiind furate şi vândute la fier vechi.
Deci nu trebuie să ne mire situaţia din agricultură şi nici faptul că nu facem faţă unei perioade mai secetoase.
P.S. : În urmă cu ceva ani am fost în Israel. Plantele decorative de pe marginea autostrăzii aveau sistem de irigaţii.
Blog Vorbe din pălărie: „Memoria tiparului” sau ce scria presa mureşeană în perioada interbelică
Foto: Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan
Publicat de radiomures,
1 septembrie 2015, 07:00 / actualizat: 1 septembrie 2015, 10:15
Ieri a fost ziua internaţională a bloggerilor şi ar fi trebuit, cică, să vă recomand cinci bloguri pe care e musai să le citiţi. Cum nu sunt adepta textelor de genul „vezi aici cinci chestii pe care trebuie musai să le ştii, că altfel o să mori în chinuri groaznice”, recomandarea mea de azi este să vă aplecaţi asupra unei cărţi, tipărite pe hârtie, aşa cum îi şade bine unei cărţi. Volumul a fost lansat joi seară, în cadrul SIMFEST 2015, și redă povestea presei mureşene de-a lungul unui întreg secol, interval pentru care autoarea Angela Precup a analizat nu mai puţin de 380 de publicaţii în limba română şi bilingve. Dintre acestea, primele o sută de publicaţii aparţin primei jumătăţi a secolului trecut şi sunt grupate în primul volum.
Chiar dacă tehnicile de presă s-au schimbat în ultimii 100 de ani, subiectele tratate sunt asemănătoare cu cele de astăzi, spune autoarea cărții, Angela Precup.
Reporter: De ce „Memoria tiparului”?
Angela Precup: Pentru că ziarele vechi, nu doar mureşene, au marea calitate de a putea să păstreze o memorie nealterată a unor vremuri la care, dacă vrem să ajungem cumva cu ochii sufletului, la Tîrgu Mureşul de altădată, la mureşenii de altădată, nu trebuie decât să le acordăm puţină atenţie acestor ziare şi aflăm nu doar informaţii, ci şi sentimentul acelor vremuri, ca şi în ziarele de azi, de fapt.
R.: Cât de mult s-a schimbat, dacă s-a schimbat, modul de abordare al presei faţă de perioada interbelică?
A.P.: Modul de abordare s-a schimbat, în sensul că, sigur, metodele şi de investigare a unor subiecte şi de redare a lor şi de redactare şi de paginaţie sunt mult mai bogate. În fond, însă, punând faţă-n faţă ziarele interbelice, de pildă, cu perioada ultimelor două decenii descoperim că, până la urmă, toate-s vechi şi nouă toate, pentru că există teme de presă comune, campanii de presă înspăimântător de asemănătoare, personaje politice -am putea spune- aproape copy-paste şi atunci putem concluziona că, în ceea ce priveşte forma, da, schimbările sunt substanţiale, dar, în ceea ce priveşte fondul, asemănările sunt foarte, foarte mari.
R.: V-a impresionat sau şocat ceva anume din miile de pagini răsfoite, din sutele de articole analizate?
A.P.: Aş alege cuvântul „impresionat”, chiar să mă şocheze- nu! Este impresionantă dedicarea jurnaliştilor de altădată, deşi „jurnalişti” e prea mult spus pentru perioada interbelică pentru că erau nişte scriitori la gazetă, pricepuţi, fără-ndoială, dăruiţi, harnici, responsabili, dar oameni care făceau gazetărie din pasiune, din necesitate, nu făceau o meserie din asta şi nu trăiau din asta, dimpotrivă, îşi încărcau preocupările obişnuite cu această datorie pe care şi-o asumau. Spiritul este cel care impresionează şi cel pe care cred că îl regăsim şi în perioada romantică a presei mureşene, şi nu numai de la începutul anilor 1990, un spirit frumos, adevărat, autentic, diluat, din păcate, ulterior.
R.: Va urma un volum II ?
A.P.: Cu siguranţă, este tot „Memoria tiparului” și acoperă, de această dată, perioada comunistă şi primul deceniu postcomunist, ajungând până în anul 2000, aşa, ca să închidem o frumoasă perioadă de un întreg secol. El este deja în lucru şi va apărea probabil anul viitor.
„Memoria tiparului” oferă prima imagine de ansamblu asupra presei mureşene din secolul XX, atât din perspectiva inventarului complet realizat de Angela Precup, printr-o analiză atentă a fiecărei publicaţii în parte, cât şi din perspectiva primei împărţiri a presei mureşene pe tipuri de publicaţii: culturale, politice, oficiale, şcolare, publicitare etc. Primul volum oferă reproduceri valoroase din paginile acestor ziare vechi, prin intermediul cărora jurnalistul sau cititorul de azi poate citi fragmente fermecătoare din gazetele Mureşului de altădată.
E seară, aproape de ora închiderii când un tânăr intră într-un magazin alimentare cu o tentativă de căţel în braţe. Drăguţ, de altfel, puiuţul de fox terrier.
-Dacă ţin căţelul în braţe, pot să intru să fac nişte cumpărături, întreabă omul una dintre vânzătoare.
-Nu puteţi, este un magazin alimentar, nu puteţi intra cu animale, vine răspunsul, logic, de altfel, al femeii.
-Da, ştiţi, e cuminte, îl ţin în braţe şi nu face nimic.
-De ce nu-l legaţi cu lesa afară?
Deh, omul nu avea lesă, ieşise probabil să se uşureze animalul şi îşi adusese aminte că nu a luat lapte sau cine ştie ce alte produse avea nevoie, musai, la 9 jumăte seara.
Până să se dezmeticească lumea, care cu o mână băga cumpărăturile în plasă şi cu un ochi se uita la individul cu potaia în braţe, tânărul nostru ce credeţi că face. Se duce la dulăpioarele acelea menite a adăposti bagajele clientului pentru ca acesta să se poată desfăta în linişte prin magazin şi bagă câinele într-un dulăpior.
Da, stimaţi cititori, aţi citit bine. Nu, nu aveţi probleme cu dioptriile, nu vă sunt murdari ochelarii şi nici nu vă joacă mintea feste. OMUL A LUAT CĂŢELUL ŞI L-A BĂGAT ÎN DULAP!!!
Norocul animalului, îmi şi imaginez ce putea să treacă prin mintea lui, a fost o vânzătoare care, văzând că bipedul vrea să şi închidă uşiţa dulapului în care plasase câinele, a intervenit şi l-a rugat pe om să lase uşa deschisă. Va sta ea şi va ţine companie patrupedului până „stăpânul” îşi face cumpărăturile.
Pe la 16/17 ani aveam convingerea că oamenii, aşa, ca specie, în general, sunt idioţi. Bunul simţ îmi spunea, însă, că sunt prea tânără şi lipsită de experinţe pentru a trage o astfel de concluzie. La 33 de ani convingerea a devenit fermă.
Cine spune că vara în Mureş e plictiseală cu siguranţă nu aruncă veci un ochi pe presa locală. Iulie şi August sunt luni pline în judeţul nostru, pline de festivaluri. Unele ţin 2 zile, alte 3 sau 4, iar temele abordate sunt din cele mai variate, de la romani, cavaleri medievali, meşteşugari locali, producători autohtoni, reprezentanţii tuturor minorităţilor, mai mult sau mai puţin ştiute, muzică simfonică, ansambluri populare, trupe, mai mult sau mai puţin la modă, există câte un eveniment pentru orice gust şi orice buget, aproape.
Şi aşa cum îmi spunea cineva la un asemenea eveniment, fără mici şi bere nu e festival domnule!
Dacă pentru marea majoritate aceste evenimente sunt prilej de distracţie şi voie bună, pentru mine şi ceilalţi colegi din presă pe care îi bate norocul să fie de servici la sfârşitul de săptămână în care se derulează manifestarea, astfel de evenimente sunt un bun prilej de a vedea cum se aruncă bani pe apa sâmbetei de dragul cetăţeanului dornic de mâncat mici în aer liber.
Sunt prea multe, stimaţi organizatori, mult prea multe, mult prea răspândite şi mult prea prost gândite, de cele mai multe ori.
Dacă tot ne dorim să fim capitală europeană a culturii eu zic să se pună toată lumea de acord, să uite de interese personale, culori politice şi îngroşarea propriului buzunar şi să facă un singur mega-eveniment! Ar putea fi un eveniment ambulant, pe principiul o zi de medieval la Sighişoara, o zi de tradiţii pe Valea Mureşului ş.a.m.d. Sau ar putea fi un mega-eveniment într-o locaţie centrală, uşor accesibilă de oriunde din judeţ cu standuri şi care alegorice care să scoată în evidenţă toate tradiţiile şi istoria judeţului. Cu români, unguri, saşi, ţigani, greci şi ce naţii or mai fi dansând şi mâncând mici laolaltă, cu mese rotunde, discuţii, lansări şi expoziţii de toate felurile. Măcar aşa ştim o treabă, băgăm o săptămână, două în noi mici, cireşe, bere, kurtos, ascultăm toate formaţiile şi ansamblurile şi stăm apoi liniştiţi la casele noastre fără a fi obligaţi să hălăduim pe la toate zilele de comune sau festivalurile tematice. Nu de alta, dar chiar stăm aşa de bine cu bugetele, chiar sunt firmele locale aşa de bogate să tot sponsorizeze chermeze aiurea? Întreb şi eu, nu dau cu parul.
Ştiu că suntem abia în august 2015, ar fi chiar aiurea să nu ştiu pe ce vreme trăiesc, dar, ascultând declaraţiile şi observând mişcările politicienilor de pe plan local din ultima perioadă, m-a pălit întrebarea: oare ce va fi la anul? Nu de alta, dar e an electoral, cu primar ales dintr-un singur tur, preşedinte de CJ ales de consilieri şi parlamentari aleşi pe listă, nu uninominal. Deci un an încărcat. Înainte, însă, de a ne apuca să scriem despre viitor, să ne uităm puţin la trecut şi prezent.
„Anticipate, nu comasate! Anticipate, nu comasate!”, aşa suna, în 2012, una dintre doleanţele celor care, mai bine de două săptămâni, la începutul acelui an, protestau în stradă. Analize, dezbateri, negocieri. Coaliţia de guvernare nu voia sub nicio formă anticipate, ei voiau oricum comasate, că doar de-aia şi-au asumat în decembrie 2011 răspunderea. Scriam la acea vreme un text în “24 Ore Mureşene” în care spuneam despre “cei 22 de ani de „democraţie” care au demonstrate, fără urmă de îndoială, interesele după care se ghidează clasa politică”, și că “bunăstarea naţiunii nu se numără printre ele. Care ar fi soluţia? Idealistă de felul meu, cred că soluţia ar fi normalitatea. Normalitatea adaptată situaţiei dificile de recesiune, criză sau cum vreţi să-i ziceţi. Cred că toate forţele politice ar trebui să se pună de acord şi să facă un pas în spate. Un acord politic, alegeri la termen, un guvern de tehnocraţi susţinut de un parlament care să-şi facă treaba. Patru ani de stabilitate, de măsuri gândite (chiar dacă sunt măsuri de criză), un parlament care să mai şi legifereze (că de aia îi alegem, nu ca să-şi dea cu părerea), un guvern cu miniştri care chiar să ştie cu ce se mănâncă domeniul pe care îl conduc ş.a.m.d. Veţi spune că visez. Poate aşa e. Cert este că, dacă ar fi mâine alegeri, nu aş avea cu cine să votez. La cum arată acum clasa politică, la ce platforme ni se prezintă de către partidele politice, nici în iunie (2012!) nu voi avea cu cine să votez, iar în noiembrie nici atât. Aşa că, din nou, mă voi prezenta la urne – cifră statistică – şi îmi voi anula votul.”
Desigur, discuţiile se învârteau, la acea vreme, în jurul candidaţilor pentru fotoliul de primar al municipiului Tîrgu-Mureş, al candidaţilor pentru primăriile principalelor oraşe şi municipii din judeţ, precum şi al celor pentru preşedinţia Consiliului Judeţean. Acestea sunt mereu marile mize. Despre listele pentru Consiliul local şi judeţean se discuta foarte puţin. La acea vreme aveam convingerea că mulţi dintre cei care ocupau deja aceste funcţii vor candida din nou. Foarte bine, au experienţă la apăsat la comandă pe buton, aşa că nu le va trebui mult timp să se acomodeze. Un nou mandat, mai mult spor la apăsat.
Ce s-a întâmplat la alegeri şi ce au făcut cei aleşi în ultimii ani se ştie deja. Bani cu nemiluita pentru sport, ceea ce a şi dus la un dosar penal şi…cam atât? Cât despre ce au făcut parlamentarii, nici nu mai are sens să scriem. Este suficient să ne uităm pe comunicatele DNA. Cât despre revizuirea Constituţiei şi regionalizarea României, marile teme alecampaniei din 2012, niciun cuvinţel.
Sunt curioasă ce se va întâmpla la anul. Ce promisiuni vom mai auzi, ce alianţe se vor mai naşte, ce struţo-cămile vor mai ieşi la vedere din luminatele minţi ale politicienilor.
Deocamdată pot spune doar că eu, de când am drept de vot la Tîrgu-Mureş, o singură persoană a ocupat funcţia de primar. Şi am drept de vot de 15 ani.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a purces la verificarea averilor unui anumit număr de indivizi, din care cei mai mulţi manelişti.
S-au prins „ nişte unii” din vârful statului că oamenii ăştia parcă au prea mulţi bani, adică, la propriu, aruncă cetăţenii iubitori de muzică cu bancnote după ei şi ei, care este şăf dă clan, nu plăteşte, domnule, dările la fisc!
Foarte bine, zic. Era cazul, zic. Doar că nu mă pot opri să nu mă întreb: da’ la BOR cînd ajungeţi cu verificările?
Nu de alta, dar aşa cum oricine poate constata, dacă vrea să se căsătorească, să-şi boteze plodul sau să-şi îngroape rubedia, fără un „ceva” în plus la dom’ părinte, nu prea merge treaba.
Vreau şi eu să ştiu, de exemplu, de ce prea-înalţii şi sfinţiţii plătiţi din bani publici nu sunt obligaţi să-şi publice declaraţiile de avere?
Sau aş vrea să ştiu de unde au prea-poleiţii bani pentru maşinile cu care apar la fiecare sfinţire de lăcaş ori hram?
Şi aş mai vrea să ştiu de ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu plătesc oamenii ăştia taxe ca noi, ceilalţi muritori?
Desigur, este o iluzie să-mi imaginez că ANAF va face controale la BOR şi că vom afla răspunsul la aceste întrebări. La noi, prea-naltul patriarh e ocupat. Trebuie să decidă pe cine va susţine în campania electorală de la anul (pe cine va da mai mult la Catedrala Mântuirii, ca să primească „sfânta” binecuvântare a ungerii drept candidat, la vreo slujbă de duminică din cine ştie ce colţ de ţară). Astea cu fiscul, controalele, justificările financiare sunt chestiuni mult prea lumeşti.
Sărbătoarea religioasă de sâmbătă, 15 august, a determinat presa, căci aşa funcţionăm noi, să difuzeze nenumărate ştiri şi materiale despre pelerinajele pe care le fac credincioşii pe la diverse locuri sfinte. Cei de la Digi 24 au avut un material foarte interesant despre acest subiect.
La un moment dat a fost prezentată o situaţie hilară, o poveste despre un miracol petrecut într-un câmp de pe lângă Slobozia: apariţia chipului lui Isus Hristos pe trunchiul unui copac. Povestea s-a petrecut în urmă cu ceva ani, un nene care vindea pepeni pe marginea drumului, plictisit fiind şi având oareşce talent de pictor amator, a desenat pe trunchiul ce-i ţinea umbră chipul personajului biblic.
După ce a plecat de la „job”, nici nu s-a mai gândit la desenul pe care îl realizase ca să-i treacă timpul mai uşor, până când, la o săptămână după, s-a trezit cu presa în bătătură.
Omul povestea în materialul prezentat de colegii de la Digi 24 că o femeie, trecând cu maşina pe drumul respectiv, a făcut pană taman lângă copacul cu desenul. Văzând „minunea” aceasta, a alertat enoriaşii din zonă, care mintenaş au pus de un pelerinaj, că doar omul trebuie să se închine, nu?
Jurnaliştii sosiţi la faţa locului s-au pus pe investigat şi l-au găsit, fără prea multe dificultăţi, pe pictorul amator. L-au luat pe om şi l-au dus la faţa locului. Ce să vezi, când pictorul le-a explicat credincioşilor cum și de ce a apărut chipul pe tulpina copacului, gloata de credincioşi s-au pus pe huiduială şi mai că nu l-au linşat.
Adică îşi permite el, un vânzător de pepeni, să nege minunea din faţa ochilor lui?!
Aşa e la noi, stimaţi cititori, din păcate. Dacă doar minunile ne mai salvează, musai să credem în ele, chiar şi atunci când se nasc din plictiseala unui vânzător de pepeni.
Într-una din zilele de concediu, cum stăteam eu liniştită după-masa în pat, admirând parlamentarii care explicau de ce au nevoie demnitarii de mai mulţi bani, rămân fără curent.
Nu cred să existe situaţie mai frustrantă decât să se oprească alimentarea cu energie electrică, mai ales dacă tu, adică maşina, spală haine.
Verific siguranţele automate din casă. Stăteau toate în poziţie de drepţi, indicând că pe circuitul garsonierei mele nu este nicio problemă.
Ies în hol la panoul electric al etajului meu, acolo unde se află mirificele siguranţe. Să nu vă imaginaţi că e vreun panou modern cu siguranţe automate. Nu, este un sistem vechi de vreo 40 de ani, iar siguranţele sunt ceramice, cu patroane cu liţă şi tot tacâmul.
Nu-mi place să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar, cum sunt şi eu capabilă să schimb o liţă, mă încument.
Patronul era fierbinte, aşa că l-am deşurubat cu mănuşa pentru scos tava din cuptor. Schimb liţa, pun minunea la loc, dar becul din casă nu vrea, domnule, să se aprindă cu niciun preţ.
Bat în uşă la vecin: „Nenea, aveţi curent?”. Omul avea curent aşa că vine şi el la tablou, scoate siguranţa lui, pe care o pune la mine, să vedem ce se întâmplă. Nimic.
Ultima soluţie, sun la Electrica.
Doamna de la linia verde se răţoieşte, într-o primă fază, că de ce am umblat la panou. Îi explic, cu fărâma de calm şi ultima scamă de bun-simţ din dotare, că nu chem intervenţiile pentru o liţă şi că, evident, problema nu e la mine, din moment ce vecinul are curent ş.a.m.d.
După parlamentări, femeia îmi spune că va trimite o echipă.
Un ceas şi jumătate mai târziu apare echipa. După cum bănuiam deja, problema era că suportul siguranţei era vai de capul lui, de nu l-au putut oamenii scoate fără să-l rupă. Mi se explică. Sistemul e vechi iar banii de investiţii pentru schimbarea unui panou electric nu se aprobă de la Braşov. Deci nu prea are sens să facem cerere, că nu vom ajunge nicăieri.
Când o să vină factura de curent, am să le trasmit celor de la Electrica că şeful nu-mi aprobă să folosesc banii pentru plata acesteia.
Vara acestui an a fost marcată, printer altele, de dicuţiile legate de salarizarea demnitarilor. Nu m-a interesat în mod deosebit subiectul până ieri când am dat peste ştirea de mai jos:
“Senatoarea Cristiana Anghel s-a plâns jurnaliștilor de la Știri pe surse de indemnizația prea mică pe care ea o primește. Ea consideră că grila de salarizare ”e întoarsă cu josul în sus” și ”o bătaie de joc”.
”Indemnizația e mică, e bătaie de joc. Eu am acum dublu față de cât aș fi avut ca profesor la clasă. Nu se poate. Adică un judecător are de 15 ori salariul minim și eu am de trei ori salariul minim. Ești demnitar totuși”, a declarat revoltată Cristiana Anghel.
”Sunt judecători și procurori care sunt plătiți cu 200 de milioane pe lună, dar tot iau șpagă. Dacă nu e caracter, nu e caracter. Oricum ca respect pentru parlamentari, nu se poate ca un specialist, nici măcar procuror, de la DNA, să ia dublu decât iau eu. Deci grila e întoarsă cu josul în sus”, s-a mai plâns senatoarea.
În plus, nici beneficiile nu ar fi ceea ce crede lumea. ”Unii îți închipuie – ”ah sunt plini de bani” – toată lumea vorbește ”aveți 100 de milioane suma forfetară”. Banii ăia nu sunt ai mei. Pentru ăia dau socoteală, prezint chitanțe, ștate de plată, dovada faptului că am depus salariu la bancă, plătim și noi ca orice angajator taxe. La mașină ne dau 7 litri de benzină, ne decontează. Păi cât e la mașină? În București asta consumi 7 litri la suta de kilometri? Se duc 11 – 12 de voie”, a mai spus Anghel.
”Președintele țării are buget pentru ieșirile externe de 1 milion de euro pe an. Senatul tot, 160 de parlamentari, are 1 200 000. Ți se pare drept și corect? Și toată lumea spune că parlamentarii mănâncă banii de pomană. Păi uite-te și în grădina celuilalt. Uite-te în grădina CSM-ului că au plecat cu 30 de oameni și au ajuns 270. La ANI, un angajat are un salariu cât au eu indemnizația”, a continuat aceasta.” (sursa: B1 TV)
Dacă nu vă aduceţi aminte doamna Anghel a ajuns în politică făcând greva foamei. Primul protest prin refuz voluntar de hrană a fost în anul 2008, împotriva mafiei caselor naționalizate. Greva foamei a durat 38 de zile.
În 2010, a devenit celebră atunci când a intrat în greva foamei pentru a protesta împotriva neaplicării Legii de majorare a salariilor cadrelor didactice, adoptată în 2008. La câteva zile de la declararea protestului, Cristiana Irina Anghel a reformulat și revizuit motivul protestului, declarând că protestează împotriva nerespectării Constituției de către factorii politici. A stat în greva foamei timp de 70 de zile, mai întâi acasă, apoi a fost internată la Spitalul Municipal Caracal de unde a fost transferată la Spitalul N. Paulescu, București. În cazul acestei greve, s-au implicat ministrul Educației, Daniel Funeriu, precum și mai multe personalități publice din România. La 30 octombrie 2010, Cristina Anghel a hotărât să renunțe la greva foamei, iar la 22 noiembrie, a fost externată.
La 16 Iulie 2012, Cristina Irina Anghel a intrat din nou în greva foamei protestând împotriva încălcării suveranității poporului român de către Barosso și Reding, prin impunerea unor condiții umilitoare („Scrisoarea în 11 puncte”). Pentru că Președintele interimar, Crin Antonescu, a promulgat legea referendum-ului în varianta impusă de Comisia Europeană, a încetat greva la scurt timp.
În octombrie 2012, Cristiana Irina Anghel s-a înscris în Partidul Conservator (PC). La alegerile parlamentare din 2012, a obținut un mandat de senator, pe listele Uniunii Social-Liberale, alianța dintre Partidul Social-Democrat, Partidul Național Liberal, Partidul Conservator și Uniunea Națională pentru Progresul României. Membră a Comisiei pentru învățământ, știință, tineret și sport din Senat, a Grupului de prietenie cu Japonia și a Grupului de prietenie cu Iranul.
Pe data de 9 noiembrie 2014, cu o saptămână înainte de al doilea tur al alegerilor prezidențiale și în urma scandalului votului cetățeniilor din diaspora, Cristina Anghel a postat pe pagina sa de Facebook un mesaj prin care s-a arătat foarte deranjată de faptul că românii din afara țării au drept de vot. Principalele declarații din mesajul senatoarei au fost: „[…] Ca și atunci, în 2009, diaspora și Transilvania a spus că face bine iar noi, ceilalți, suntem niște proști! și a iesit președintele celor care vin ca musafirii în țară și habar nu au ce suportam noi aici… […] În 2009 Băsescu a câștigat un nou mandat cu voturile celor din diaspora…unii știu cum mai arată România doar din fotografii… Și da, poate ca sună ‘extremist’. Aș da drept de vot doar celor care dovedesc că au stat în țară cel puțin 3 luni în ultimele 12 luni.”
Şi anul acesta doamna Anghel a fost vedetă când a apărut în Parlament cu o bluză decorate cu personaje de desene animate. La votul unei moţiuni de cenzură. Şi aici declaraţiile ei merită o mărirea considerabilă de salar. „Am venit special îmbrăcată cu acest sacou”, a precizat aceasta, menționând că la joacă e ca în Parlament. „Eu sunt doar îmbrăcată, dumneavoastră sunteți personaje din desene animate”, le-a spus Cristiana Anghel celor prezenți din Opoziție.
„L-am cumpărat special pentru azi. La vârsta mea, totuşi… La Caracal la mine era unul singur, era mărimea mea, era foarte ieftin, nu e de firmă, şi am zis că e pentru mine, pentru moţiune”, a spus Cristiana Anghel. Senatoarea PC a adus la dezbaterea moţiunii şi o cutie cu plastilină, susţinând ca este pentru „PDL revopsit în culorile PNL, să îşi facă câte guverne vrea”.
Ce ziceţi, stimaţi cititori, nu-i aşa că doamna, care este “Demnitar” nu e plătită destul de bine pentru realizările ei?
Am fi tentaţi să credem că în societatea în care trăim azi nu există sclavie. Teoretic, dacă e să ne luăm după definiţia consacrată a sclaviei aceasta nu-şi mai are locul în economia zilelor noastre. Şi totuşi mă găsesc, din ce în ce mai des, în situaţia de a mă întreba dacă nu cumva sclavia, abolită de ceva vreme în cea mai hidoasă formă a sa de manifestare, a luat o haină cozmetizată în spate şi s-a acomodat de minune în economia de piaţă. Teoretic, atât timp cât pentru munca prestată se primeşte o remuneraţie, atât timp cât la baza raportului de muncă există un contract ce stabileşte o sumă de drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi nu putem vorbi de sclavie. Sau putem? Ei bine eu cred că putem. Într-o societate în care munca la negru este în floare, în care, chiar şi atunci când există contracte ele sunt abuzive sau conferă angajatorului prerogative de-a dreptul dictatoriale, într-o economie în care din ce în ce mai mulţi angajaţi acceptă să lucreze pe salarii ce nu au nicio legătură cu adevărata valoare a muncii prestate, într-o lume în care frica de a nu-ţi pierde locul de muncă îi determină pe mulţi să presteze ore suplimentare sau să lucreze în condiţii precare, sclavia nu numai că există ci chiar a fost ridicată la rangul de artă. Desigur, modernul proprietar de sclavi nu e unul scos proaspăt din Coliba Unchiului Tom, ba din contră, o să-l vedeţi de cele mai multe ori la cravată sorbindu-şi delicat cafeaua de dimineaţă pe vreo terasă. Va avea la el o elegantă carte de vizită ce îl va recomanda cu vreo titulatură impozantă în timp ce sclavul îşi va şuşoti la vreo ţigară nemulţumirile şi se va îndrepta apoi cu capul plecat spre casă.
Acest text nu este o anchetă, e un semnal de alarmă. De curând un amic s-a întors în ţară după cinci săptămâni de muncă pe plaiuri străine. Muncă pentru o firmă românească, cu acte în regulă sau aproximativ, dar nu este treaba noastră, a presei, să stăm să luăm privaţii la purecat. Instituţiile publice ne dau prea mult de furcă. Aşa că nu dăm nume deoarece am convingerea că nu este singura societate de profil din România, dar, dacă vreo autoritate consideră de cuviinţă să se autosesizeze după ce publicăm povestea asta, le stăm la dispoziţie cu nume, prenume şi acte doveditoare.
Povestea…
Amicului meu nu-i place să meargă la birou, să se ponteze opt ore şi să doarmă în faţa calculatorului aşa că atunci când a găsit posibilitatea de a lucra ca şofer pentru o firmă de transporturi internaţionale şi-a spus că e job-ul perfect pentru el. Singur cu şoseaua deschisă în faţă schimbând veşnic peisajul şi experimentând în fiecare minut liber alt stil de viaţă, alte meleaguri şi alţi oameni. Zis şi făcut. S-a dus, cinci săptămâni. Ne-am întâlnit când s-a întors acasă şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost „trebuie să scrii despre asta”.
Firma, cu acte în regulă şi una din multele care realizează astfel de transporturi, lucrează cu maşini de 3,5 tone, dubiţe, dacă vreţi într-un limbaj mai accesibil. O căutare sumară pe internet îmi arată că există multe astfel de societăţi. Subliniez, ele, societăţile, funcţionează cât se poate de legal, şoferii au contracte, sunt monitorizaţi prin GPS şamd.
Nu este ca în cazul transportului de mare tonaj, unde este necesar ca şoferii şi coordonatorii să aibă şcoală şi atestat, să respecte anumite norme europene. În acest segment, al transporturilor expres, foarte mulţi nu au o bază de pregătire. Acest segment de transport este unul aparte și, în general, firmele cu vehicule sub 3,5 t sunt strict specializate pe această activitate. Avantajul la autoutilitare este că ajung dintr- o parte a Europei în alta într-un timp foarte scurt.
Ei aici e buba! Timpul ăsta foarte scurt înseamnă că oamenii conduc şi 25 de ore fără pauză, în condiţiile în care, între comenzi, şoferii aşteaptă în parcări din Europa şi dorm în dubiţe. Asta timp de 5 săptămâni.
“Când treci din Franţa în Anglia e cel mai uşor să recunoşti cine e şofer pe 3,5 tone şi cine nu. Este un loc special amenajat pentru şoferi unde poţi fuma o ţigară, bea o cafea. Şoferii de pe maşinile mari nu au nicio treabă stau povestesc, cei de pe dubiţe dorm în picioare. Un coleg mi-a spus o dată că pur şi simplu nu ştie cum a ajuns cu maşina dintr-un loc în altul. Era atât de obosit încât nu mai ţinea minte”, a spus amicul meu.
Sistemul funcţionează cam aşa, primeşti comanda, de exemplu să ajungi de la o fabrică din Germania la un client în Anglia. Pentru asta ai la dispoziţie “n” ore, de obicei foarte, foarte puţine, 6-7 nu mai mult. Deci somnul rămâne pe altă data.
Cum aceste autovehicule nu au nevoie de tahograf…singura problemă, din câte am înţeles, apare în Germania unde dacă eşti oprit trebuie să arăţi foile de odihnă, dar nu sunt aşa de greu de completat, mai ales dacă reuşeşti să-ţi ţi ochii deschişi.
Nu este treaba mea să analizez dacă ceea ce fac aceste societăţi este sau nu legal, dar pot spune că nu cred că este normal. Aceşti şoferi primesc maxim 1.000 de euro pentru cele cinci săptămâni de muncă, nu li se asigură condiţii decente de muncă, căci a dormi în maşină într-o parcare nu este normal, şi cred că reprezintă un pericol pe drumurile publice.
Repet, aceste societăţi îşi monitorizează şoferii prin GPS aşa că, dincolo de hârţogăria mânuită astfel încât să fie în ordine, orice autoritate poate foarte simplu să vadă exact cât au condus aceşti oameni.
Stau şi mă gândesc cât de expuşi sunt pentru că nu degeaba trebuie să te opreşti după 8 ore de condus pentru a te odihni. După 20 de ore de condus aceste maşini nu sunt altceva decât o condamnare la moarte de 3,5 tone.
Cum stăm cu accidentele rutiere în 2014
Media la nivelul UE este de 50,5 persoane decedate/un milion de locuitori, iar Malta, Olanda, Suedia și Marea Britanie continuă să raporteze cele mai mici rate de decese din accidente rutiere, cu mai puțin de 30 de persoane decedate/un milion de locuitori. La polul opus patru țări (Bulgaria, Lituania, România și Letonia) raportează peste 90 de persoane decedate/un milion de locuitori.
Executivul comunitar atrage însă atenția că după doi ani de scădere semnificativă a numărului de persoane care au decedat în accidente rutiere pe drumurile europene, cifrele pentru anul trecut sunt dezamăgitoare. În 2014, comparativ cu 2013, numărul de decese din accidente rutiere a scăzut cu aproximativ 1% după scăderi de 8% în 2012 și 2013. Situația este similară în cazul României, unde numărul de morți din accidente rutiere a scăzut cu 24% între 2010 și 2014 și cu doar 2% între 2013 și 2014.
Un număr total de 25.700 de decese rutiere au fost raportate în 2014 în cele 28 de state membre UE. Chiar dacă este vorba de o cifră mai mică cu 18,2% (5.700 decese) comparativ cu 2010, ținta de înjumătățire a numărului de decese rutiere nu a fost atinsă. Cu toate acestea unele țări au făcut progrese peste media din UE în ceea ce privește îmbunătățirea siguranței rutiere, în special Grecia, Portugalia, Spania, Danemarca, Croația, Malta, Cipru și România (scădere de 24%).
Mijloacele de transport în comun sunt de diverse feluri, microbuze, autobuze, trenuri, tramvaie, troilebuze, fiecare cu modul lor de funcţionare, fiecare cu inconvenientele din dotare. Indiferent cât de vechi sau noi ar fi, indiferent că sunt sau nu dotate cu aer condiţionat, până la urmă comportamentul celor care călătoresc şi al conducătorului auto îţi pot face călătoria mai plăcută sau nu.
Astăzi vorbim despre transportul interurban cu maxi taxi, respectiv întâmplări de pe ruta Tîrgu-Mureş-Fărăgău (staţia Poarta) şi retur. Trecem aceste întâmplări în rubrica noastră dintr-un motiv foarte simplu: gunoiul nu este numai cel pe care trebuie să-l aruncăm în coşul de gunoi. Și oamenii care se comportă necivilizat intră tot în această categorie. Din păcate, de aceştia scăpăm şi mai greu decât de ambalajele lăsate de unii prin toate colţurile.
Sincer, sunt sătulă să scriu despre aceste lucruri, dar nu prea pot să nu o fac.
Povestea de azi este simplă. Tatăl meu călătoreşte regulat pe ruta mai sus menţionată. E pensionar şi merge în baston şi asta se pare că este deranjant pentru un domn şofer de cursă interurbană. De două ori acest şofer a avut un comportament tipic pentru spărgătorul de seminţe autohton.
Într-o primă fază, tata a fost trimis să ocupe un loc mai în spate, şoferul fiind deranjat de faptul că povestea cu un domn. Conversaţia era una cât se poate de banală şi pe un ton normal, dar cum cei doi au îndrăznit să se aşeze pe scaunele din spatele şoferului, omul s-a supărat şi i-a trimis brutal „voi doi, treceţi mai în spate că acolo puteţi povesti cât vreţi”. În a doua fază, individul a considerat de cuviinţă să aprecieze cum trebuie un om să-şi petreacă anii de pensie pe sistemul „bătrânii ăştia care nu pot sta liniştiţi acasă să-şi mănânce pensia, trebuie să călătoreacă”.
Veţi spune că ce e aşa mare lucru, că a comentat omul, că e frustrat. Ei bine, e mare lucru pentru că astfel de comportamente sunt omniprezente în societatea romnânească.
Stimaţi şoferi, casieri, controlori, funcţionari, aveţi o treabă de făcut, iar bunul simţ ar trebui să fie în fişa postului. Indiferent de situaţie şi de frustrări, astfel de comportamente sunt inadmisibile. Se situează exact la niveul celui care, terminându-şi sucul şi cornul, a decis să împlânte lângă scaunul din bus.
În 2011, după colosalul dezastru de la examenul de Bacalaureat , după interminabile discuţii şi analize urmărite în media îmi propuneam, din dorinţa de a evita o cădere nervoasă, să nu mă mai enervez pentru că oamenii sunt ” mai puțin pregătiți”.
Nu ai cum schimba asta, din nefericire. Aşa că, din dorinţa de a nu mai acorda atenţie acestor fiinţe care ţin neapărat să ne spună cam tot ce le trece prin cap, am încercat să scriu despre fashion şi alte minunăţii. Nu prea a funcţionat. În primul rând pentru că nu mă pasionează foarte tare să scriu despre cât de prost se îmbracă unii sau despre lipsa de gusturi a altora. Fiecare cu plăcerile lui, nu poţi să te bagi în gustul omului. Dacă unuia îi plac şosetele albe cu firma la vedere asortate la pantofi negri de lac asta e. Nu îl poţi convinge că e de prost gust şi acum, pe bune, nu stau să fac educaţie nimănui. Oricum o dăm, tot la educaţie ajungem.
După „dezastrul” de la BAC, de care vă scriam şi, ca să vă împrospătez memoria, atunci s-a înregistrat cea mai scăzută rată de promovabilitatea din istoria educaţiei, vreo 44%, s-a trezit populaţia să critice. Vrei să te dai deştept, critici sistemul de învăţământ. Că elevii nu ştiu cum sunt, că profesorii aşa şi pe dicolo, că administratorii nu mai ştiu ce fac, că univeristăţile sunt o afacere. Lista de critici este lungă şi, recunosc, unii au motive întemeiate. Eu nu înţelegeam la vremea respectivă ceva. 99,9% dintre noi ne-am format în acest sistem de învăţământ. Indiferent de perioada în care ne-am efectuat studiile, probleme în sistem au existat mereu. Pe de altă parte, eu nu am auzit vreun român să nu spună că „noi suntem cei mai deştepţi. Ăia din alte state nici nu ştiu unde e România pe hartă, luăm pe oricine ca nivel de intelect” şi alte asemenea afirmaţii.
În 2011 sistemul se părea că scoate numai ”tâmpiţi”. Încet, încet, rata de promovabilitate a crescut, nu se mai produce o panică naţională după fiecare sesiune de examen şi totuşi…lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Cifrele pot spune multe, dar oamenii şi poveştile lor spun mai mult. Am citit manifestul elevei care, desi a terminat cu 10 pe linie, nu a fost şefă de promoţie pentru că nu avea “numele” potrivit. Am văzut materiale filmate cu elevii care ar fi preferat să scrie despre maşini, vacanţe şi fotbal decât să caracterizez un personaj dintr-un roman interbelic şi am văzut şi poveştile de success ale unor elevi care au avut în spate dascăli. Generaţiile sunt diferite, oamenii sunt diferiţi iar rezultatele, indiferent cât de ridicat ar fi procentul de promovabilitate, nu sunt relevante în adevăratul sens al cuvântului pentru că educaţia înseamnă mai mult decât obţinerea unei note, fie ea şi de zece.
Ori, România stă foarte prost la capitolul educaţie, începând cu cei 7 ani de-acasă şi terminând cu situaţia din învăţământul universitar. Eu le-aş da şi părinţilor un BAC căci, dacă ei nu înţeleg să-şi educe copii de la o vârstă fragedă, atunci nu mai avem ce cere de la şcoală.
S-a umplut paharul şi a şi dat pe-afară. Adică, m-am săturat de România! Nu am nimic cu ţara, în sine, o iubesc fără să am pretenţia că este perfectă, dar ştiţi zicala aceea, „avem o ţară frumoasă, păcat că e populată”.
Prin urmare, poate e greşit să spun că m-am săturat de România şi ar trebui să spun că m-am săturat de români, nu de toţi, dar de marea majoritate. M-am săturat să nu pot coborî din autobuz pentru că oamenii sunt disperaţi să urce şi blochează uşile, m-am săturat să mă trezesc dimineaţa în pragul infarctului pentru că vecinul care îşi renovează apartamentul nu are bunul simţ să pună un anunţ la avizier „băi, fraierilor, vedeţi că dimineaţă bag găuri în pereţi de la 6 jumate!”
La fel de tare m-am săturat de explicaţiile, inutile, ale autorităţilor, de lipsa de responsabilitate, de lipsa de simţ civic a oamenilor din jurul meu. M-am săturat să tot scriu despre asta, să fac poze la gunoaie lăsate lângă coş şi m-am săturat de nesimţirea încetăţenită a membrilor acestei societăţi.
Am să emigrez, cum îmi găsesc un loc de muncă afară îmi fac bagajele şi mă duc şi nu pentru că am iluzia că umblă câinii cu covrigi în coadă în Eleveţia ci pentru că ştiu că măcar oamenii sunt civilaţi.
Până la 33 de ani nu mi-am dorit cu adevărat să trăiesc în altă ţară, am zis că trebuie să lupt pentru ţara mea, pentru oraşul meu şi pentru poporul meu. Dar gata. Acum s-a terminat. Să lupte alţii eu m-am săturat să mă consum nervos pentru nesimţiţi.
„I follow him to serve my own upon him” sau, în traducere liberă, îl urmez pentru propriile mele scopuri. Este replica ce defineşte esenţa lui Iago, personajul care va provoca drama lui Othello în opera lui William Shakespeare. Iago este îndrăgostit de soţia lui Othello, Desdemona, comandantul său maur. Mai mult decât atât, este supărat că altcineva a fost promovat în locul său. De aici pornesc planurile răzbunătoare puse la cale cu multă abilitate. Iago simulează fidelitatea sa într-un mod epic. Iago este personajul cel mai des întâlnit în zilele noastre. La secole distanţă de epoca lui Shakespeare, modalităţile prin care Iago îşi atinge scopul sunt cele mai des utilizate pentru a ajunge la „realizări măreţe”, cu care apoi unii se laudă şi obţin laude. Chiar dacă scopul final nu este distrugerea adversarului, citatul cu care am început acest material este principiul călăuzitor pentru mulţi şi stă la baza multor aşa-zise proiecte.
Poate n-aş spune nimic dacă „proiectele” sau „realizările” pentru care unii înţeleg să adopte postura de preş ar fi unele nobile. Dar, de multe ori, din păcate, sub imaginea bine poleită a nobilelor intenţii nu stă altceva decât avariţie, dorinţă de câştig, de faimă… fondul de ten ascunde de lumina reflectoarelor chiar şi cele mai urâte coşuri. Cu pene la pălărie, cu discursuri periate, cu nume grele asociate, se lansează virtuozităţi de fată mare. Interesul poartă, însă, fesul, chiar dacă se creează aparenţa de verticalitate, integritate, patriotism sau orice altceva mai vreţi, cine ştie, cunoaşte. Şi dacă cei care ştiu aleg de această dată să tacă, este doar pentru că este mai bine să-l lase pe Iago ideilor amânate pentru a fi exploatate atunci când conjunctura permite. Dacă ar fi fost real, Iago ar fi înţeles tactica foarte bine şi, am certitudinea, ar fi aplaudat-o.
Citeam cu ceva timp în urmă un „top al brandurilor” ( adică mărci, firme, mai pe româneşte spus) preferate de concetăţenii mei şi mă minunam. Pe primul loc se afla Porsche, pe locul 2- Ferarri, pe 3- Heineken, pe 4- Stela Artois, top 5 fiind închis de Burberry, cum altfel. Lăsăm deoparte faptul că pe primele locuri se află mărci de maşini şi de bere, ceea ce arată clar priorităţile concetăţenilor, şi ne oprim la ce fel de mărci.
Desigur, sunt de cea mai bună calitate, dar întrebarea mea este: dacă tot faci un top al celor mai populare branduri, cum să iei de bun un grup de oameni care îţi spune de Porsche şi Ferarri, mărci pe care puţini şi le permit cu adevărat, iar cei care şi le permit cu siguranţă nu stau să răspundă la sondaje de opinie?! A doua chestiune care mă chinuie e legată de bere. Da, Heineken şi Stela Artois sunt duă mărci de bere de foarte bună calitate, dar, dacă dau o tură de oraş şi arunc un ochi la sticlele de pe mesele oamenilor, nu prea le văd sau le văd doar în faţa unui anumit tip de personaj,ce-şi face viaţa pe terasele din centru, deci nu putem generaliza.
Dacă e să fim sinceri şi să lăsăm ipocrizia, fanteziile şi snobismele nefondate deoparte, topul celor mai populare branduri ar suna, după mine, cam aşa: pe primul loc- Sămânţa de Floarea Soarelui (pacheţel mic, transparent cu nume de divă autohtonă), pe locul 2- Gigi Becali, în orice formă de manifestare a lui. Locul 3 ar trebui să revină serialului “Tânăr şi neliniştit” (da, rulează încă, doar că s-a schimbat ora la care e difuzat), iar pe locul 4 ar trebui să se afle, la drept vorbind, Elodia şi întreg circul aferent, doar că au trecut ceva ani de când era fierbinte subiectul şi cred că Zăvoranca a întrecut-o cu toate dramele şi procesele ei. Top 5 s-ar încheia, din punctul meu de vedere, cu orice marcă de bere la 2,5 litri preferaţi dumneavoastră. Ştiu, nu toate poziţiile sunt ocupate de mărci comerciale în sensul strict al definiţiei, dar un astfel de top ar oferi, totuşi, o imagine mai adecvată asupra preocupărilor specifice unei mari majorităţi a societăţii româneşti.
Se spune că suma viciilor este constantă. Prin anii ‘60, aceasta se transpunea în expresia „Sex, Drugs and Rock and Roll!” (Sex, droguri şi Rock and Roll), dar acum viciile s-au multiplicat şi diversificat. Şi vârsta de la care viciile încep să se manifeste pare a scădea de la an la an.
De curând, mi-a povestit un amic o întâmplare care mi-a şi dat inspiraţia pentru acest material. Îmi spunea amicul meu că, fiind la o masă cu mai multe rude, un grup de fete cu vârsta cuprinsă între 12 şi 14 ani „butonau” cu aplomb I-phone-urile pe sub masă. Se „dădeau” pe Facebook şi, probabil, în acel limbaj al tinerei generaţii care nu ţine cont de gramatica limbii române, făceau mişto de adulţii prezenţi la eveniment. Nu o să fac acum o teorie de genul „tinerii din ziua de azi”, pentru că am fost şi eu la vârsta aceea şi aveam şi eu viciile mele, chiar dacă nu erau computerizate. Dar n-am putut să nu mă gândesc la cei care se fac, într-o mare măsură, responsabili de viciile informatizate ale tinerei generaţii. Pentru că, dacă cei mici nu stau acasă la masă cu părinţii să poarte conversaţii şi fiecare membru al familiei stă în colţul lui cu tableta, telefonul sau laptopul (ca partener de conversaţie), dacă socializarea nu se mai face în parc sau la cofetărie, ci doar în mediul virtual, nu trebuie să ne mirăm că stă să crească o generaţie oarecum handicapată.
Desigur că Internetul este un instrument util, dar de aici până la a ne trăi întreaga viaţă în mediul virtual e cale lungă, şi depinde doar de adulţi să înveţe copiii cum să trăiască cu adevărat. Există destui părinţi care îşi neglijează plozii şi nu că nu le-ar oferi acestora condiţii materiale decente. Îi neglijează ignorându-i, fie din lipsă de timp, fie din lipsă de aplecare către buna-creştere. Este cea mai cruntă formă de neglijare, chiar dacă nu este pedepsită de lege, pentru că acei copii se refugiază într-o lume virtuală şi nu învaţă ce înseamnă viaţa reală.
În grădina fermecată, Zmeul îşi păzea merele de aur. Mulţi cavaleri doreau să ajungă la unul din aceste fructe, dar le era temă. Auziseră cu toţii de Zmeul cel fioros, dar niciunul nu stătuse cu el faţă-n faţă. Teama îi împiedica să se apropie prea tare de gardul cel mare de fier forjat care înconjura grădina. Stăteau la câţiva metri depărtare şi auzeau doar mormăiturile şi răgetele Zmeului.
Într-o zi, un băiat pricăjit trecu pe lângă grădină şi văzu mulţi cavaleri adunaţi acolo. Le ascultase povestea şi decise să se întoarcă spre seară să încerce să vadă cum arată zmeul ăsta şi ce-l face atât de fioros. Zis şi făcut! Seara, după ce cavalerii se întoarseră la casele lor, se apropie de grădină şi intră, încet, pe poarta cea mare. Nu văzu nimic, auzi doar un sforăit înfundat. Se apropie de creatura din faţa lui şi privi atent. Zmeul îi simţi prezenţa şi se ridică în picioare. Băiatul, deloc impresionat de ce avea în faţa ochilor, îl întrebă: „De ce le e frică de tine tuturor cavalerilor? Nu eşti deloc aşa de fioros!” Zmeul rupse un măr de aur dintr-un copac şi îi spuse: „Pentru că aşa au învăţat ei. Ei sunt cavaleri, eu sunt zmeu, deci trebuie să fiu fioros şi ei trebuie să se teamă.” „Bine, dar merele tale nici măcar nu sunt de aur!”
Sâptămâna trecută, într-o zi ploioasă şi friguroasă, coboram agale pe strada Bolyai din Târgu Mureş. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că în buricul târgului comercianţii nu au nici cel mai mic respect faţă de normele de convieţuire socială.
Era zi de ridicat gunoiul, aşa că toţi cei cu magazine pe acea stradă au scos pungile pe trotuar, lângă copăcei, să fie mai romantic.
Potrivit hotărârii 20 din 2008 a Consiliului Local, cetăţenii trebuie să-şi depoziteze gunoiul „în containere/pubele metalice sau din material plastic închis etanș şi întreţinuţi în bunăstare de folosinţă, nefiind acceptată utilizarea containerelelor fără capac și uzate”. Amenda pentru nerespectarea prevederii este cuprinsă, potrivit art. 29 din aceeaşi hotărâre, între 100 şi 500 de lei.
Aşa cum puteţi vedea în poze, nu există niciun container, nicio pubelă, doar pungile lăsate lângă pom, ca să se mureze bine gunoiul.
Există două variante, fie respectivele magazine au pubele, dar acestea sunt în curţile din spate, unde nu poate intra maşina, aşa că scot pungile din pubelă şi le pun pe trotuar, fie magazinele cu pricina nu au astfel de pubele.
În ambele cazuri legislaţia locală este încălcată flagrant, iar Poliţia Locală ar trebui să-i amendeze pe cei în cauză. Eu aş merge mai departe şi le-aş suspenda de-a dreptul autorizaţia de funcţionare!
Umblăm ca pe ace în ţărişoara noastră, nu mai putem spune sau scrie tot ce vrem, pentru că trebuie să fim mai mult decât politically corect (corecți?), ca nu cumva să supărăm, ofensăm, discriminăm pe cineva.
Orice cuvânt impropriu folosit, chiar dacă autorul doreşte să-l folosească în sens figurat, îi poate aduce acestuia o sesizare urmată de amendă de la Consiliul Antidiscriminare.
Nu putem spune, de exemplu, despre personajul X, care face conferinţe de presă, că pute de-ţi mută nasul, nu cumva să-l discriminăm. Nu putem spune despre politicianul Y, care scoate numai indepţii pe gură, că e idiot, nu cumva să-l jignim, că doar „foncţia” bate „entelectul”. Nu putem spune că ţiganii răscolesc gunoaiele, nu cumva să-i discriminăm. Şi exemplele ar putea continua.
Am purtat de curând o conversaţie cu cineva pe această temă şi am ajuns la concluzia că, la noi, comportamentul decent, politeţea, bunul simţ au ajuns să te transforme într-o persoană cu handicap. Doamna cu care discutam îşi punea problema în felul următor:
Dacă eu îmi cresc copiii să arunce gunoiul în coşul de gunoi, să vorbească frumos, să-şi aştepte liniştiţi rândul la coadă la magazin ş.a.m.d., nu îi „handicapez” cumva pentru viitor? Ei ies pe stradă şi-l văd pe X aruncând din maşină pe jos, se duc la magazin şi vin pachet de nervi din cauza nesimţirilor întâlnite, oare nu vor veni peste câţiva ani să-mi spună că i-am crescut prost? Că nu i-am pregătit pentru viaţa adevărată?
I-am răspuns, în calitate de copil crescut în litera şi spiritul bunei-cuviinţe, că exact aşa se vor simţi, handicapaţi, şi că eu însămi mă simt aşa de multe ori, pentru că vorbesc frumos cu vânzătoarea care îmi trânteşte produsele pe bandă, de parcă e la descărcat cartofi, şi ea îmi aruncă priviri de superioritate, pentru că îmi aştept politicos rândul şi altul vine şi mi se bagă în faţă, călcându-mă pe bombeu, pentru că mă plimb cu geanta plină de hârtii şi ambalaje iar alţii le aruncă pe unde îi taie capul, pentru că…am ajuns să trăiesc într-o ţară în care, dacă respecţi normele elementare de bun-simţ, ajungi să te simţi extraterestru.
Nu ştiu de ce, dar oamenii din jurul meu simt, de multe ori, nevoia de a-mi adresa întrebări care mai de care mai ciudate. Cum eu nu prea vorbesc de viaţa mea privată, prieteni, amici sau simple cunoştinţe pot să mi-o povestească pe a lor. Nimic rău până aici, mai ales dacă starea asta de „umăr pe care se plânge” devine o a doua ta natură. Există, însă, o întrebare care a ajuns să mă termine psihic: „Ce vor femeile?”. Prietenii şi amicii mei bărbaţi sunt campioni la această mare nelămurire. Logic. Femeile care mă întreabă asta o fac clar retoric, aşa că nu trebuie să mă chinui să răspund. Ar trebui să precizez de la bun început că prietenele mele sunt drăguţe, deştepte şi devreme acasă, dar, când vine vorba de bărbaţi, nu le mai înţelege nimeni. Prin urmare, am încercat să le împart în două mari categorii. Pentru a trece la subcategorii, ar trebui să scriu un întreg codex.
„The One”
În prima categorie încadrez femeile romantice, visătoare, cele care, oricâte decepţii sentimentale ar fi avut, aşteaptă încă acea iubire veşnică şi nemuritoare, acel prinţ pe cal alb care să corespundă celor mai dezvoltate criterii şi fantezii. Sub denumirea generică „The One” („Ăla”, mai popular spus), întâlnesc cel mai des termenul folosit în context negativ. „Actualul” nu e niciodată „Ăla”. O hibă cât de mică tot se găseşte pe undeva, pentru că „Ăla” e un ideal, un produs al imaginaţiei. Desigur, „Ăla” e un galant desăvârşit, cu un statut social desăvârşit, un individ care corespunde tuturor cerinţelor, din toate punctele de vedere. Ce mai, e „Ăla”!!! Nu avem spaţiu aici să intrăm în mai multe detalii, mai ales că ele depind de la persoană la persoană, aşa că să trecem la:
„Sclavul”
Ei, aici lucrurile sunt puţin mai simple. Trebuie, însă, făcute câteva precizări. Când vorbesc de „Sclav” nu mă gândesc la bice, latex, zgardă sau altele asemenea, nu m-am inspirat din filmul ăla care a înnebunit lumea, „50 de umbre ale lui Grey” sau cum îi spune. Și nici nu-mi zboară gândul la „târgurile de carne” din antichitate. Departe de mine astfel de scene. Din câte am înţeles eu din documentarea făcută, „Sclavul”, în accepţiunea modernă, să zic aşa, este genul de tip care trebuie să întrunească o serie de condiţii specifice. Atenţie, însă, acestea trebuie îndeplinite cumulativ. Pentru început, acesta trebuie să fie mai mic ca vârstă decât doamna sau domnişoara în cauză sau măcar dominabil. Trebuie să fie prezentabil, nu vrea nimeni simple obiecte de decor, aşa că trebuie să aibă suficient creier pentru a purta o conversaţie. Desigur, este de preferat să se abţină când crede că are ceva inteligent de spus. În capul lui, orice sună mai inteligent decât în realitate. Trecând la chestiuni mai puţin filozofice, trebuie să ajungem la multi-tasking. Normal, trebuie să ştie să aducă flori, să facă masaj şi să comenteze cât mai puţin cele mai ciudate toane posibile ale ei. Fireşte, nu trebuie să se dea în lături de la treburile casnice, că tot vorbim de egalitatea între sexe. Acum, sigur, mai putem nota câteva trăsături fizice, pe care „Sclavul” trebuie să le aibă la purtător, dar acestea iarăşi depind de la persoană la persoană.
Pe post de concluzii:
• Femeile nu ştiu, de multe ori, nici ce vor ele, darămite ce vor alte femei.
• De cele mai multe ori „Ăla” şi „Sclavul” sunt una şi aceeaşi persoană.
Traseul numărului 44 este, cred, cel mai ofertant parcurs al vreunui mijloc de transport în comun din oraş. Urcă şi coboară, se încovoiază, îţi arată cartierele Dâmbu şi Tudor aproape în întregimea lor. După ce parcurgi monoton strada Gheorghe Doja, urci către Dâmbu, pentru ca apoi să cobori şi să şerpuieşti pe strada Predeal către Pandurilor. Odată ajuns în vârful Tudorului, cobori din nou, m-ar străbate o metaforă, dar nu prea se potriveşte Eminescu în cazul hurducăitului de autobuz, cobori, deci, către Piaţa Dacia, de unde te unduieşti iarăşi către intersecţia de la Fortuna către Piaţa Diamant, via strada Înfrăţirii. În drum întâlneşti staţii ca Olimp, Cosmos, Macul Roşu, Predeal, Moldovei, Conserve, Record, vezi sumedenia de blocuri şi ai timp de filozofii. Foarte mult timp. Aproape întotdeauna când parcurg acest traseu, mă uit la zecile (sau poate sutele) de blocuri pe lângă care trec.
Blocuri construite pentru muncitorii de prin satele adiacente, aduşi de comunişti la lucru în oraş. Aduşi pentru fabrici, uzine şi Combinat. Atunci când oraşul se construia, era mare nevoie de forţă de muncă, acum a mai rămas doar Combinatul. Muncitorii aduşi au rămas, însă. Fostul regim s-a preocupat de pripăşirea lor la bloc, s-a interesat să aibă apă caldă, cu porţia, şi toaleta în casă. Din păcate, într-o prea mică măsură s-a interesat şi de educaţia lor. Or, în lungul drum al numărului 44, le observi pe toate şi cel mai adesea carenţele de educaţie sunt cele care te frapează.
Un român produce un kg de gunoi zilnic. Nu spun eu asta, aşa arată datele publicate, încă din 2012, de Eurostat, într-un studiu legate de gunoi, reciclare şamd. La campionatul Mondial de Fotbal din Africa, în 2010, nouă echipe au purtat tricori confecţionate din materiale reciclate, adică din gunoaie.
De altfel, în Occident, hainele din materiale reciclate au ajuns o modă. Noi mai avem cale lungă până când vom intra în rândul lumii. Aruncăm 99% din toate deşeurile, faţă de media europeană de 38%.
Am transformat gropile de gunoi în munţi de deşeuri, pe care nu le mai luăm în seamă. Suntem cei mai murdari din Europa, ne-o spun în faţă occidentalii.
La fiecare o sută de euro cheltuiţi, românii produc 10 kilograme de gunoi. În 2010, un român a ajuns să producă aproape 400 de kilograme de deşeuri menajere, iar gunoiul a fost în întregime depozitat la gropile de gunoi, adevărate bombe ecologice.
Reciclăm doar 1% din întreaga cantitate de deşeuri, ceea ce ne plasează pe penultimul loc pe o listă a ruşinii întocmită de europeni. Ultimii sunt bulgarii, care aruncă chiar tot. Primii sunt austriecii, care reciclează 70% din tot ce înseamnă deşeuri.
Din 2007, de cand am aderat la Uniune, ar fi trebuit sa respectăm nenumarate termene care ţin de legislaţia de mediu. Trec termenele, se pierd bani, nu contează, românul îşi sparge liniştit sămânţa în faţa blocului.
Blog Vorbe din pălărie: Despre cum învăţăm să ne comportăm civilizat
Publicat de radiomures,
12 iunie 2015, 07:00 / actualizat: 12 iunie 2015, 9:36
Mă bucur că am primit în cadrul campaniei „Gunoiul se aruncă la coş” şi poze de la persoane care vor să dea un exemplu pozitiv. Miercuri după-masă, pe când mă plimbam eu agale pe strada Pandurilor, semnul din poză, prin care o companie de construcţii îşi cere scuze pentru discomfortul creat, mi-a sărit în ochi.
Cum aş fi putut să nu observ o aşa minune pe străzile Tîrgu Mureşului? Iată un semn de civilizaţie! Nu contează numele firmei, nu mă interesează de unde e firma asta şi nici cine stă în spatele ei. Am certitudinea că nici nu le pasă celor din conducere de discomfortul creat, dar măcar au atâta bun- simţ încât să pună un semn de scuze, nu de alta, dar acolo se lucrează de ceva vreme şi mă gândesc că nu e deloc plăcut să locuieşti lângă ditai şantierul.
Iată deci că un mic gest, absolut firesc într-o lume care se vrea a fi civilizată, poate face diferenţa. Desigur, nu reduce nici nivelul de zgomot, nici de praf, el, semnul, dar măcar transmite un mesaj de scuze şi de normalitate.
La fel ar trebui să facă şi locatarii care îşi renovează apartamentele, un mic semne la avizierul blocului, prin care ceilalţi să fie anunţaţi că vor fi treziţi de dimineaţă de doamna bormaşină, nu ar strica deloc.
Ce legătură are asta cu gunoiul? Simplu, a pune gunoiul în coş, nu pe lângă, este cel mai mic semn de civilizaţie pe care o persoană îl poate face în societate!
Acestea fiind spuse, doamnelor şi domnilor, vă anunţ că „Vorbele din pălărie” intră în concediu începând de luni, 15 iunie. Vor reveni, însă, cu forţe proaspete, marţi, 23 iunie.
Sanda Viţelar
Mulţumim cititorilor pentru că dau un exemplu pozitiv în societate, punând gunoiul acolo unde îi este locul!
Natură moartă cu fast food şi eşarfă!
Din nou, proprietari de imobile care nu-şi cumpără tomberon, scump, dom’le, scump, mai ieftin să-l laşi aşa, pe stradă, să vină câinii să-l răscolească!
Aşa, din senin, un sac cu gunoi abandonat, greu ghena, greu!
De câte ori mă urc într-un autobuz în care este o persoană care vinde biletele, alta decât şoferul, mă gândesc dacă acele doamne, domni am văzut mai puţini, nu se plictisesc să stea cât e ziua de lungă în bus, să facă acelaşi traseu şi să vândă bilete. Mă preocupă acest subiect, al taxatoarelor, deoarece îmi imaginez că nu e tocmai uşor ce fac ele. Pe lângă plictiseala inerentă, cred, unei astfel de munci, mai intervin o serie de factori. Vara mori de cald şi inspiri mirosuri, de-a dreptul pestilenţiale în unele cazuri, ale călătorilor, iarna stai cu geacă, pătură, căciulă şi mănuşi să nu degeri, ca să nu mai vorbim că bunul-simţ nu este trăsătura caracteristică a majorității celor care folosesc mijloacele de transport în comun de la noi.
Aşadar, interesată fiind de subiect, am decis să fiu atentă la doamnele, domnii uneori, care se îndeletnicesc cu vânzarea biletelor în autobuz. Prima observaţie pe care am făcut-o a fost că aceste persoane au tot timpul ceva de făcut. Staţiile reprezintă momentele de activitate intensă, pentru că atunci se urcă pasagerii şi trebuie să dea bilete, să încaseze banii şi să dea rest. Apoi, am observat că au nişte foi, de evidenţă cred, pe care tot timpul notează câte ceva. Minutele dintre două staţii sunt dedicate de cele mai multe ori convorbirilor telefonice sau socializării cu cunoştinţe care urcă în autobuz. La acest ultim capitol, o doamnă taxatoare cu care am călătorit de mai multe ori cred că este expertă. Nu a fost cursă să nu o văd povestind cu cineva cunoscut sau mai puţin cunoscut. Spun mai puţin, pentru că o dată m-a ţinut şi pe mine la poveşti, pe tema pălăriilor mele, cam jumătate de drum. Unele doamne taxatoare sunt pline de sfaturi utile, mai ales în privinţa curselor de autobuz.
Sigur, nu sunt tot timpul cele mai diplomate în furnizarea acestora călătorilor care s-au urcat în maşina greşită, da’ ce să-i faci, stres este peste tot, aşa că trebuie să fim înţelegători. Punctul culminant pare a fi sosirea controlorului, care trebuie să semneze foicica aceea pe care taxatoarele tot notează fel de fel de lucruri. Am surprins, nu o dată, priviri panicate în ochii lor în aceste momente, dar am observat şi unele priviri complice, al căror sens încă nu am reuşit să-l desluşesc. Astfel, chiar dacă la prima vedere taxatoarele par pironite în scaunele lor, după o observaţie atentă, ele par a avea o viaţă destul de interesantă.
Timp de patru zile, Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş a fost gazda Salonului de Carte Bookfest. În minunatul nostru oraş nu se poate organiza niciun eveniment fără ca pe mediile de socializare să nu apară tot felul de discuţii. Nu contează cine şi cum organizează, cârcotaşi apar tot timpul.
Nu voi intra astăzi în astfel de discuţii. Am fost la Bookfest şi m-am simţit foarte bine înconjurată de atâtea şi atâtea cărţi. Văzând această abundenţă într-un oraş în care librăriile sunt puţine şi practică, în general, preţuri ridicate, m-am gândit, aşa cum au făcut-o probabil şi alţii, că e foarte puţină lume.
Am fost în trei zile, la ore diferite, dar de fiecare dată erau puţini cei care vizitau salonul. Păcat. Aşa cum am spus, oferta a fost bună şi preţurile erau pentru toate buzunarele.
Ca principiu, trebuie să spun că asemenea manifestări sunt mai mult decât binevenite. Nu mă interesează cine şi din ce bani le organizează şi nu am căzut pe spate pentru că a venit X sau Y autor. Nu, nu acestea sunt motivele.
Cărţile sunt, din punctul meu de vedere, modalitatea prin care orice individ poate evada din această realitate, crudă, de cele mai multe ori. Nimic, nici internetul cu abundenţa de informaţii, nici filmele cu ale lor efecte speciale, nu se compară cu a fi înconjurat de cărţi.
Veţi spune că în era internetului cărţile tipărite nu-şi mai găsesc locul. Dar ce farmec poate avea să citeşti o carte de pe un ecran care îţi mai şi dăunează vederii? Nu, plăcerea de a sta cu o carte în mână şi de a o citi nu are nicio legătură cu internetul.
Păcat că nu a fost mai multă lume, dar bine că s-a întâmplat. Am completat biblioteca personală şi nici nu am rămas cu o gaură prea mare în buget!
