Dumnezeul meu
Publicat de RADU FLOREA, 13 ianuarie 2015, 06:00 / actualizat: 30 ianuarie 2015, 9:04
Tragedia franceză de săptămîna trecută mi-a creat, cu întârziere- pentru că eram în concediu prin munte, tocmai în Alpii francezi- sentimentul că se repetă scenariul groazei de la New York, din 11 sept.2001. Acolo însă, au murit la grămadă oameni de toate națiile și credințele religioase, pe cînd în Franța săptămîna trecută, victime au fost, pe lîngă ostatici și oameni targetați anume pentru satira și pamfletele lor la adresa unor principii, simboluri religioase, considerate de cei practicanți, sfinte. Cît de departe poate merge libertatea de exprimare? E nevoie să jignești neapărat, ridiculizând pînă și simbolul cel mai de preț care-I rămîne până și săracului, credința în Dumnezeu, indifferent care o fi acela, e al lui, nu!?
Sau e momentul să realizăm că este nevoie de temperarea, de responsabilizarea până și a libertății de exprimare? Sunt întrebări pe care am să vi le adresez și dvs. . Dacă la fiecare insultă, manifestată prin vorbă sau gest, în trafic sau la coadă pentru ceva la mall, am răspunde cu arme letale, atunci unde am ajunge? Cine ar avea de mai multă nevoie de salvare de la Zeul sau Dumnezeul lui personal? Cel care acuză sau cel care răspunde cu violență, violenței? Pînă la urmă trebuie să fie niște norme morale de bună conviețuire socială. Culmea este că tragedia franceză s-a petrecut cu europeni și între europeni. Bătrânul continent și fragila sa construcție comunitară, UE, dincolo de o monedă și un spațiu Schengen unice, ascunde deficite de mentalitate care nerezolvate, nu vor face decât să se acutizeze cu trecerea timpului, creând noi focare de conflict. Ca și la WTC în 2001, iarăși aflăm că serviciile secrete îi știau de ceva vreme pe teroriști. Atunci ce anume i-a împiedicat să-și facă treaba?
Vinerea trecută, eram pe o pîrtie într-una din splenidele stațiuni montane din Franța. La miezul zilei, toate telescaunele, cabinele și teleskiurile au înțepenit; la 12 fix. Bilete xeroxate scrise în franceză și engleză, lipite de pereții stațiilor de transport pe cablu pe munte, anunțau de dimineață că va fi un moment de reculegere, în memoria victimelor atacului. Pînă și schiorii aflați în coborîre pe pîrtii nu doar cei așteptând telescaunul, se opriseră rând pe rind, ciudat cumva, într-un gest asumat ca într-o liniște de mormânt. A fost stranie clipa de reculegere pentru mine, obișnuit fiind cu liniștea înălțimilor. Mesajul de unitate a fost însă unul fără echivoc. Europa, din vîrf de munte până la mal de mare nu are altă cale decît să fie unită în fața provocărilor terorismului, deoarece astăzi sau mîine, în numele unui dumnezeu personal, oricine se poate închipui un alt războinic al întunericului. Și chiar să devină așa.
Am zis și eu, n-am dat cu parul… .
