Astăzi, 18 februarie, se împlinesc 92 de ani de Teatru Național Radiofonic
În data de 18 februarie 1929 se transmitea prima piesă de teatru la microfon, „Ce știa satul” de Ion Valjan, avându-i în rolurile principale pe Maria Filotti și Romald Bulfinski de la Teatrul Național din București. Valjan, care se considera ucenicul lui Caragiale, era un autor cu mare audiență la public, excelând în piese într-un act. Lovinescu îl lăuda cu calificativul „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de finețe și de observație”. Alegerea repertorială era, în context, inspirată, piesa având reale virtuți radiofonice prin intriga deloc complicată și verva dialogului.
În privința teatrului la microfon, Radio România nu era în întârziere față de Occident. Radio Paris transmitea primele spectacole de teatru radiofonic în aceeași perioada, în iarnă lui 1928, fapt menționat de revista „Radio”.
Se punea desigur, încă de la început, problema specificului teatrului cu unică dimensiune: repertoriul, adaptările radiofonice ale pieselor scrise pentru „teatrul pe scândura”, apariția autorilor care să scrie special pentru teatrul radiofonic, regizori specializați, actori cu voci radiogenice, dinamică și culoarea vocilor, posibilitatea de a realiza, cu mijloacele vremii, decorul sonor, nu în ultimul rând lipsa unui studio dotat pentru teatrul radiofonic.
În iunie 1929, la o ședința a Comitetului programelor radiofonice, Tudor Vianu afirmă tranșant că „teatrul radiofonic trebuie să devină un adevărat Teatru Național.” Se avea în vedere în primul rând audiența emisiunilor de teatru la microfon, dar și trăsăturile subsumate noțiunii de teatru național, pe care scenă undelor le poate satisface întru totul, de la exigențele repertoriale la distribuții ideale, reunind cei mai valoroși actori ai momentului.
Pâna la introducerea benzii de magnetofon (1948), teatrul radiofonic se difuza în direct. În deceniile al patrulea și al cincilea, unele spectacole se înregistrau pe discuri, în același timp cu transmiterea lor în direct, fapt uzual și pentru alte emisiuni, mai ales culturale (conferințe, interviuri etc.), pe care șefii programelor le considerau importante. Din păcate, discurile cu teatru radiofonic, din această perioada, nu s-au păstrat decât, poate, în foarte mică măsură în arhive sau la colecționari. Cele două decenii, 1929 – 1948, constituie o lungă istorie de reușite atât în privința îmbogățirii repertoriului, a calității radiofonice a interpretării și a regiei (un loc de frunte revenindu-i lui Victor Ion Popa), dar și de perioade aproape dramatice pentru continuitatea emisiunilor de teatru radiofonic. În paralel cu piesele difuzate din studio, se transmiteau în direct spectacole de pe scenele teatrelor.
Dintre primele înregistrari pe bandă magnetică (1948 – 1951, perioada în care se difuzau atât piese în direct cât și înregistrate), a rămas un număr infim. Cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic înregistrat pe bandă, care se păstrează în Fonoteca Radioului, datează din 1951: „Hagi Tudose” de Delavrancea, în regia lui Ion Șahighian (dată difuzării în premieră: 25 martie 1951).
Sursa: Radio România
