Când tenisul bate fotbalul sau ce am învăţat din victoria de duminică a Simonei Halep

Publicat de radiomures, 24 martie 2015, 07:00

Nu am fost niciodată fan, nu m-am dat peste cap să ajung la meciul X contra Y, nici la concertul nu ştiu cărui cântăreţ, n-am leşinat în tribune atunci când am fost la vreun concert şi nici n-am coborât toţi Dumnezeii din cer pentru că a ratat careva lovitura de la 11 metri sau că vreo gimnastă a ratat la bârnă. Desigur, am urmărit mereu evoluţiile sportivilor români, dar nu m-am manifestat, nu am trăit (în sens figurat). Totul s-a schimbat duminica aceasta, când Simona Halep a jucat finala la Indian Wells împotriva lui Jelena Jankovic.
Duminică pe la prânz am început să ne organizăm. Ne-am strâns patru gagici şi am început să căutăm un loc unde să ne putem uita la meci, nu intru acum în discuția privind drepturile de transimisiune a competiţiilor sportive, în ideea că nu aveam niciuna furnizorul de cablu necesar şi doream să ieşim, să stăm într-un bar, să bem bere/ceai/cola/ ce-o fi, să mâncăm o pizza şi să ne delectăm cu o seară sportivă. Măcar din postura de spectatori, că de practicat… mai greu.
Am găsit un local de cartier, o încrucişare într birt/pizzerie/restaurant, cu scaune incomode de lemn, preţuri pentru orice buzunar, faună diversă şi multe plasme pe pereţi. Ne-am instalat şi am avut ceva emoţii aflând că meciul Steaua-Viitorul se difuzează la aceeaşi oră, ceea ce ne făcea să credem că ne vom uita la tenis pe „mute”, cu meci de fotbal comentat de publicul local.
Aşa am şi văzut primele game-uri din meci, până când un domn hotărât a pus mâna pe telecomandă şi a pus fotbalul pe „mute” şi tenisul pe volum maxim. Toată lumea se uita la tenis şi am asistat la prima surpriză: tenisul a bătut fotbalul!
Ştim cu toţii cum a decurs meciul, la un moment dat eram aproape sigură că Simona va fi scoasă leşinată, pe targă, de pe teren. Multe greşeli, mingi care se încăpăţânau să se oprească în fileu sau care zburau „în cucuruz”. Ofuri răsunau adânc, înjurături erau scăpate printre dinţi, zăngănit de pahare se făcea auzit (din motiv de pumni scăpaţi pe tăblie).
Toată lumea era acolo, toată lumea trăia fiecare minge, toată lumea se bucura când jucătoarea noastră juca bine, toată lumea suferea la fiecare bătălie pierdută. Şi a fost o bătălie, de la început şi până la sfârşit. Scriam la începutul anului un text despre cum jucătoarea noastră manifestă mentalitatea românească a lui „las’ că mere şi aşa”, despre cum nu luptă pentru fiecare minge, pentru fiecare punct. Acum a luptat. Şi noi, cei din barul de cartier, am luptat alături de ea, cu pumnii strânşi şi dinţii încleştaţi, sărind de pe scaun la fiecare game câştigat.
Nu a fost un meci frumos, au fost multe greşeli de ambele părţi, multe mingi chinuite, dar a fost un meci în care cele două adversare au dat totul pe teren. Şi noi am dat totul. La final eram epuizaţi, beţi de fericire, dar epuizaţi emoţional, răguşiţi de la atâta strigat, cu dureri de dinţi de la cât am stat cu ei încleştaţi.
A doua zi dimineaţă m-am trezit eliberată şi, mergând către birou, am înţeles că nu mă simt aşa pentru că am stat patru zile în concediu. Am înţeles sensul manifestărilor de pe stadion, sensul trăirii la maximum a unei competiţii sportive. Este forma supremă de eliberare a tuturor nervilor, frustrărilor şi, de ce nu, a tuturor fricilor care ne bântuie zilnic.
Trăind alături de atâţia oameni victoria de duminică a sportivei noastre, simţind fiecare bucurie şi tristeţe aduse de acel meci, am uitat de celelalte, de ştirile pe care nu mai vreau să le scriu despre femei lovite pe trecerea de pietoni, de sutienul Elenei Udrea şi multe, multe altele.

Felicitări şi mulţumesc Simona Halep!

Sanda Viţelar