Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Un text pe care n-ar trebui să-l public

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 25 februarie 2015, 08:38

Câteodată, când viața nu mă lasă să dorm, stau cu ochii ficși în geamul camerei în care m-a paralizat momentul și nu mă gândesc la nimic. Sau, cel puțin, am senzația că nu mă gândesc la nimic, fiindcă, de fapt, gândindu-mă că nu mă gândesc la nimic se cheamă deja că m-am gândit la ceva. Complicată treabă, nu? Dar mai bine așa, decât mereu cu ochii-ntr-un calculator, telefon, televizor. Îmi plac momentele astea în care parcă m-am desprins de real și mintea-mi pare goală, în care nu mai contează dacă am timp, dacă sînt sau nu contracronometru, în care ochii nu văd ceva anume, dar cuprind tot. Momente de liniște, absență, detașare. Momente în care spun stop și respir, ascultându-mi plămânii cam obosiți de la atâtea țigări. Sau stomacul, de multe ori scandalagiu fiindcă am uitat să-i dau de lucru. Momente în care mă mint că n-am nimic în gând. De fapt, îmi trec diapozitive cu oamenii pe care i-am întâlnit, cu lucrurile care m-au însemnat, cu dorințele pe care nu le ajung, cu faptele pe care nu știu să le fac. Când viața nu mă lasă să dorm și stau cu ochii ficși în geamul camerei în care m-a paralizat momentul, aș vrea, de fapt, să vorbesc despre mine. Ca să fiu sigură că exist. Fiindcă – nu-i așa? – certitudinea existenței noastre ne-o dă interacțiunea cu ceilalți. Aș vrea să vorbesc despre mine, ca să ajung să mă cunosc mai bine. Și ca să nu mai vorbesc cu mine. Pentru că pe asta o fac mereu. Vorbitul cu mine. Chiar și atunci când sînt la telefon, aranjând o întâlnire, un interviu, chiar și când îmi curăț cizmele sau ghetele, chiar și când îi semnez lui Bubtzi FB-urile cu sau fără steluță, chiar și atunci când scriu. Cum scriu acum. Mereu mă aud, undeva, cu ecou, puțin deasupra creierului mic, sfătuindu-mă singură, certându-mă singură, încurajându-mă singură. Stau într-o sală plină cu oameni și îi privesc. Pe fiecare. Și le citesc înfrângerile, aroganțele, spaimele, oboselile, slăbiciunile. Ascunse. Blocate. Nerostite. Nu-i judec. Doar îi privesc. Și iar vorbesc cu mine. Nu pot niciodată să-mi dau seama câți dintre ei au momente d-astea, în care viața nu îi lasă să doarmă. Și cât de dese. La fel cum încă nu pot să-mi dau seama dacă și folosesc la ceva. Momentele astea. Aparent, trăim the best time of our lives din punctul de vedere al comunicării, sîntem la un click distanță de a ști totul despre tot și despre toți. Scroll down și vezi ce se mai întâmplă, like și ai mai făcut un om fericit, share și te-ai dat și tu cu părerea, post și ți-ai împărtășit sentimentele. Și e bine! Nu trebuie să ne dezlipim din fotoliul de acasă, nu trebuie să solicităm corzile vocale, nu trebuie să consumăm motorină sau bani de bilet de autobuz. Sîntem aproape. Sîntem toți. Toți sîntem unul. Una. O mare comunitate. Iar dacă ne întâlnim, avem cu siguranță despre ce vorbi. Postarea de ieri, fotografia de azi-dimineață, link-ul de-acum. Nici n-avem timp să intrăm în alte subiecte. Cum ar fi momentele astea. Care vin. Apoi. Mai târziu. Momente în care viața, pe mine, nu mă lasă să dorm. Când e gol și departe. Când doare, chiar dacă nu e nimic. Și când nici nu-mi trece prin cap să post sau share ce mi se întâmplă. Când geamul e aproapele meu cel mai tangibil. Deși aș vrea să vorbesc despre mine. Dar să vorbesc. Înțelegeți, așa-i? Nu e singurătate. Nu. E frica de singurătate. De singurătatea care ne paște pe toți. Și poate tocmai de-asta public textul ăsta, pe care, altfel, l-aș ascunde, ca pe celelalte zeci asemănătoare, prin colecția de maieuri demodate, trimise de venerabilele-mi rude scumpului moștenitor, unicul și irepetabilul Bubtzi.

Alexandra Didilescu