Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Un text inspirat dintr-o poveste adevărată

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 6 aprilie 2015, 10:01

“Nu există două cuvinte mai rele în dicționarul limbii engleze decât good job.” – îi spune fostul profesor-dirijor studentului exmatriculat pentru că-l luase la bătaie pe scenă, în timpul unei competiții muzicale. Stare la care tânărul talentat ajunge din cauza metodelor extreme de predare ale îndrumătorului: presiuni psihice, violențe verbale, bunăvoință fățișă față de alți studenți mai slabi, ore lungi de studiu neîntrerupt fără vreun semn de mulțumire sau încurajare. Un film tipic american, cu piedici multe și grele, pe care eroul reușește să le depășească până la final. Whiplash sau, în traducere personală, Lovitură de bici. De la ceremonia Oscarurilor, a plecat acasă cu 3 premii: pentru montaj, pentru mixaj de sunet și pentru cel mai bun actor în rol secundar: J.K. Simmons, adică profesorul Fletcher, cel rău și dur. Profitând de vacanța prelungită a lui Bubtzi de zilele trecute, am pus mâna pe online și l-am vizionat. Am concluzionat că distincțiile i-au revenit 100% pe merit și l-am recomandat din tot sufletul unei tinere de 17 ani, violoncelistă, care ezită între a-și urma studiile în străinătate și a rămâne în țară, fiind la prima mare dragoste. Asta neînsemnând că n-am sesizat doza de “americanisme” pe care o conține. Dar am depășit-o, am lăsat-o în urmă atunci când, după scandalul de care vorbeam înainte, e rostită replica în cauză. “Nu există două cuvinte mai rele în dicționarul limbii engleze decât good job.” Și, în jurul ei, un mic monolog despre superficialitatea muzicii de azi. Mintea mea extrapolează de la sine putere la superficialitatea artei de azi. În argumentele profesorului vizavi de metodele extreme pe care le aplica, îmi regăsesc toate micile mele monoloage interioare despre mediocritatea și lipsa de strălucire a majorității actelor artistice contemporane. Trăim niște vremuri în care trend-ul e de perpetuă încurajare, de extrem pozitivism. Nu-i bai că ai scăpat două note de pe-o partitură, “se mai întâmplă”. Nu-i un capăt de lume că te-a bușit râsul la una din propriile replici în plin spectacol, “oricine poate păți chestia asta”. N-a murit nimeni fiindcă pirueta n-a fost chiar cum trebuie, “nimeni nu-i perfect”. Și tot așa. Mizând pe naivitatea și necunoașterea publicului, tot mai des aud în jurul meu texte de genul: “las’ că nu se vede din sală” sau “publicul crede c-așa trebuia să fie”. Și cu asta ne-am scos și mergem împăcați la o bere. Aproape nimeni nu mai are dorința aia nebună de a face performanță doar fiindcă arta e mai mult decât o meserie, e un har, care are, însă, nevoie de multă educație spartană. Aproape nimeni nu mai e dispus să se dedice și să se descompună sufletește pentru perfecțiune, într-o continuă concurență cu sine însuși pentru a fi mai bun și mai bun, pentru a reuși mai mult și mai mult. Artiștii au început să poată dormi bine noaptea fiindcă “merge și-așa”. Fiindcă atitudinea generală e “good job”. Oricât de tehnici, detașați, lipsiți de precizie și profunzime au fost, colegii și managerii îi vor motiva pozitiv cu echivalentul lui “good job” în românește. Mai mult, aplicăm pozitivismul ăsta la modă și cu plozii. A dat unu’ un pârț care nu era în programul serbării de Crăciun, aplaudăm furtunos, fiindcă “vai, câtă spontaneitate!”, a aplecat altu’ puțin dramatic capu’, apăsând clapa și pedala pianului extrem de muzical, “mamă, câtă genialitate!” E plin prezentul de mici Mozart, de viitori Picasso, de mini-Meryl Streep, fiecare vedetă în grădina sau sufrageria proprie, lipsiți, din prea multă dragoste părintească, de percepția lucidă și coerentă asupra realității. Îndrăznește ca profesor să îi dai unuia un FB minus, ai să te trezești cu mame indignate, invocând nevoia încurajării pentru o carieră de succes. Îndrăznește să evidențiezi problemele existente, ți se va răspunde că “toată lumea știe care sînt, nu trebuie punctate, se creează tensiuni”. Ba mai mult, se apelează la ideea de popularitate: “oamenii îți vor fi recunoscători dacă nu punctezi problemele”. Și uite-așa ne bălăcim în autosuficiență, facem echilibristică pe sârma mediocrității și n-avem standarde mai înalte de atins decât celebrul “good job”. Așa că dincolo de “americanisme”, Whiplash are 3 scene excepționale, care aplică, literalmente, lovituri de bici scării de valori de astăzi. Ridică întrebări și, totodată, propune un sens aproape uitat al cuvântului “ambiție”. Acela care face diferența dintre orgoliu și pasiune.

Alexandra Didilescu