Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Și eu îl iuDesc pe Bubtzi

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 24 aprilie 2015, 07:30

24 cu 10 fac 34. Atâtea ore am stat departe de Bubtzi ieri și alaltăieri. Plecată cu treabă la Timișoara, l-am lăsat la școală miercuri dimineață, de unde l-au recuperat prietenii mei (cuscrii, cum le zic eu, dar mama fetei se lasă mai greu înduplecată să accepte titulatura). Și-a petrecut toată după-amiaza cu nora mea, la ea acasă, au dormit în aceeași cameră și au mers împreună la școală ieri dimineață. Raiul pe pământ, ai gândi ca părinte, care știe că bucurie mai mare pentru prunci nu există decât să doarmă-n “deplasare”, să mai scape de-acasă. Miercuri seară, însă, la o oră târzie pentru copilărie, mă trezesc cu sms de la Bubtzi al meu: “mi-e dor de tine, suna-mă.” Nu sînt siropoasă din fire, nici nu-mi place să-mi etalez filingurile prea pe față, dar… Uf! Dar. M-am topit, am și panicat, mi-a venit să mă urc pe mașină așa, la miezul nopții, mi-am reproșat că nu l-am luat cu mine, m-am simțit și mândră, și fericită, și importantă. M-am simțit mamă. Într-un alt fel decât mă simt de obicei. Nu-i așa că știți ce vorbesc? Voi, fetelor, mai ales. Și niciodată nu mi s-a părut drumul Timișoara-Tîrgu-Mureș mai lung și mai aglomerat ca ieri, când goneam (cu viteza legală) spre puiul meu. Și parcă niciodată până acum nu l-am strâns așa în brațe când am intrat în casă și m-am trântit, cu bașcheții în picioare, în pat lângă el. La cei 8 ani ai lui, s-a cuibărit cald și fericit cu capul pe umărul meu și-am stat așa, minute-ntregi, el tăcând, eu tăcând și ciufulindu-i părul. Nu e ușor să fii mamă. Nu e ușor să fii mamă singură. În oricare din ipostaze, ai de luat decizii, ai de întors lucrurile pe toate părțile, ai de predat lecții, care să nu pară lecții, ci sfaturi, ai de dat exemple, ai de oferit modele, ai de răbdat, ai de suferit, ai de înțeles, ai de greșit, ai de învățat. Nici nu pot număra momentele în care, în ăștia 8 ani de zile, am uitat încotro merg sau la ce etaj trebuie să mă opresc din urcat scările, pentru că mintea îmi fugise spre întrebări de genul: “oare îl cresc bine?”, „oare se va alege ceva de el cu toate lucrurile pe care le învață de la mine?”, „cum știu dacă e bine ce fac și ce decid?”. Mereu îmi spun că viața e o loterie. Că viața e o junglă. Că nu există o rețetă sigură a succesului, a fericirii. Mereu îmi spun că eu îmi pot asuma și reușite, și eșecuri, fiindcă sînt ale mele și am învățat cum să le duc. Dar ale lui? Căci va avea și el parte de toate astea. Chiar dacă eu aș vrea să nu greșească, să nu sufere, aș vrea să-i fie tot binele din lume aproape. Bubtzi al meu. Iar eu, mama lu’ Bubtzi. Întotdeauna când povestește câte ceva de la școală sau de la joacă, dă din mâini mult, zâmbește și vorbește grăbit, de parcă-l aleargă întâmplarea din urmă. Eu îl privesc cu atâta drag, cu un drag pe care nici nu-l știu pune în cuvinte. Nu-i place să primească daruri și încă nu știe să-și lege șireturile ca lumea. M-a bâzâit deja de 5 ori de când scriu textul ăsta, vorbește non stop, chiar vorbește singur și la baie, și la duș, e mai atras de tabletă decât de cărți, încă sapă cu degetul în săpun când se spală pe mâini și nu e deloc atent cum își bagă maieul în pantaloni. Știe, în schimb, răspunsul pentru orice întrebare legată de biciclete, ba chiar poate repara mici defecțiuni, are umor și râde cumva întrebător la glumele pe care mi le spune, auzite de la alții. Ca și când ar vrea să verifice dacă a priceput gluma și chiar e de râs. Despre cele pe care știe că nu le-nțelege, îmi cere explicații ca la școală. Mă-ntreabă despre Zidul Berlinului sau despre Marele Zid Chinezesc. Mă întreabă despre programele de montaj video sau despre cum funcționează led-urile. Vrea să știe cum e organizat motorul unei mașini și e conștient că Ferrari e mai tare ca Renault-ul nostru. În funcție de profilul întrebărilor, mă documentez sau îl redirecționez către prietenii mei specializați fiecare pe câte ceva. Așa îmi țin și eu, măcar, relațiile la zi. Îmi deschide ușile când sînt sau nu sînt cu bagaje în mână. O salută pe soacră-sa cu “la revedere”, ea râde și cere să schimbe pe “servus”, eu zic mersi că nu spune “sărumâna”. E Bubzti al meu. Un conglomerat de stări, de întrebări, de necunoscute, de calități, de defecte, de dorințe, de gânduri, de culori. E Bubtzi al meu și-l iubesc din tot sufletul meu. Și nimic nu mă face mai mândră de mine pe lumea asta decât că sînt mama lu’ Bubtzi. Care azi e nemulțumită doar de faptul că, uneori, uitându-se la el, timpul pare să treacă mult prea repede. Nu-i așa că știți ce vorbesc? În egală măsură și voi, fetelor, și voi, băieților.

Alexandra Didilescu