Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Realismul de Oscar al unei povești fantastice

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 23 februarie 2015, 09:36

Astăzi, mama lu’ Bubtzi nu e nemulțumită. Sau, mă rog, nemulțumirile inerente vieții de zi cu zi se estompează în fața unei mai importante bucurii, a unui mai important triumf. Anume Birdman la Oscaruri. Împușcă dintr-un șut 4 premii: cel mai bun film, cel mai bun regizor, cea mai bună imagine și cel mai bun scenariu original. Asta după ce, la Globurile de Aur, a fost aproape complet neglijat și a pierdut în fața peliculei The Grand Budapest Hotel, care, recunosc, m-a cucerit, m-a făcut să râd, mi-a reamintit cât de minunați pot fi Ralph Fiennes, Bill Murray, Adrien Brody, Jude Law sau Bob Balaban, separat și împreună. Dar Birdman… uf, Birdman are altceva. Acel ceva care te face să plângi în timp ce râzi în hohote, pentru că înțelegi demența care te face să alergi în chiloți pe Broadway, printre sute de oameni, doar pentru a nu-ți rata intrarea în scenă, doar pentru a duce totul la bun sfârșit, doar pentru a nu nenoroci finalul spectacolului din cauza afurisitei uși care s-a blocat, agățând colțul halatului tău. Pentru că înțelegi disperarea care stă în spatele replicii: „Ce frustrări te-au determinat să te faci critic de teatru?”, adresată de personajul principal cronicăresei care-l anunță off the record că, bun, prost, oricum îi va desființa spectacolul. Pentru că înțelegi furia unui actor care nu-și dorește neapărat celebritatea, cât recunoașterea valorii sale de artist, într-o vreme în care vedetele de celofan sînt ținute pe podiumuri aurite. Pentru că n-ai cum să nu fii 100% de acord cu faptul că azi se dă cea mai grea luptă în trierea valorilor, fiindcă publicul cere sânge comercial, iar producătorii îl varsă doar ca să le curgă dolăreii în conturi. Birdman are acel ceva al detaliului. Vezi cum se succed clipele, secundele unui om, îi descifrezi fiecare rid și fiecare grimasă, ajungi să-l cunoști și să nu-l mai poți uita. Ajungi să simți cum ridicolul unui bărbat care se ia la bătaie în șlapi și chiloți se diluează, lăsându-ți un sentiment de candoare și empatie, pentru că, până în acel punct precis al filmului, te-a făcut să-l înțelegi și să-i fi părtaș în crezuri și convingeri. Birdman e un film despre care nu prea se poate scrie. Sau despre care e destul de periculos să scrii. Fiindcă riști să cazi în tocmai situația pe care pelicula o arată cu degetul. Birdman e un film pe care trebuie să-l vezi. Un film care te fură și care, printr-o excelentă poveste cvasi-fantastică, pune o oglindă dură, dar fidelă în fața realității. Spectacolul de teatru în jurul căruia se desfășoară acțiunea ajunge pe prima pagină a ziarelor new-york-eze din cauza și nu datorită sinuciderii ratate a eroului. Lucru care închide cercul vicios din care arta de azi nu mai poate scăpa și dovadă în plus că bătălia e ca și pierdută. O palmă sănătoasă dată peste fața Hollywood-ului, dar și a tuturor producătorilor orbiți de setea de câștig. O mărturisire curajoasă, pe care, din păcate, contemporaneitatea n-o va trata decât ca pe un super-film și nu ca pe o lecție sau un punct de pornire spre schimbarea situației actuale în artă. Asta, ca să priceapă și cei care consideră artiștii niște fluturași idealiști, fără concretețe și simț al realului, că, de multe ori, tocmai acești oameni vor ști să rostească adevărul curat și vor avea verticalitatea de a-și asuma realitatea, așa cum este ea.

Alexandra Didilescu