Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Pandora reloaded
Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 19 februarie 2015, 07:41
Gata! E definitiv, irevocabil și incontestabil: există viață după moarte, există rai, există loc cu verdeață și norișori roz! A dovedit-o un profesor de la Harvard, intrând în comă de la un soi de meningită, stând 7 zile în stare vegetativă, fără activitate cerebrală și trezindu-se apoi pentru a povesti întregii lumi tulburătoarea călătorie în afara corpului, după cum o numește el însuși, inițial sceptic la astfel de experiențe relatate de alții. Din articolul de pe descoperă.ro, am reținut pasajele care pariez că vor ajunge hit-uri în domeniu. “A coborât încet o lumină spre mine şi vedeam culori frumoase, nuanţe de auriu şi argintiu. Am văzut o entitate circulară, care emitea o muzică superbă, divină. Apoi în lumină s-a deschis o poartă şi am intrat în lumină. Mă simţeam ca un fluture într-un roi cu milioane de alţi fluturi care zburau împreună. Auzeam imnuri, un cor cântând, iar ecoul vocilor mă învăluia, simţurile mele se amestecau, văzul şi auzul nu mai erau separate. Auzeam frumuseţea şi vedeam muzica.” Pfffaaaaai, mi-am zis, astupându-mi înțelept gura cu pumnul strâns al mâinii drepte. Unde-a fost omu’ ăsta în ultimii 10 ani de când m-au apucat pe mine întrebările existențiale? “Cum, unde?” – răspund, de data asta, vocile din capul meu. „La Harvard!” La Harvard, îmi zic… Asta-i facultatea aia celebră, care școlește studenți eminenți, creiere ale noului mileniu. Păi acolo s-a școlit și fosta noastră ministresă de Finanțe, nu? Aia de-a zis că nu e treaba Guvernului să creeze locuri de muncă, nu? O dezamăgire incontestabilă îmi cuprinde sufletul. Oricât de mult mi-aș dori să-l cred pe profu’ ăsta care-și bagă mâna și-n focul iadului pentru a dovedi existența raiului, nu mai pot. Nu după frisonanta amintire a privirii halucinante, privire care nu se mai dădea jos de pe fața absolventei de Harvard, la teledifuzata întâlnire de la Cotroceni. Gata! E definitiv, irevocabil și incontestabil: nu mai am nicio speranță că voi alerga printre fluturi, că voi pluti pe norișori roz și că voci divine îmi vor susura în urechi! Pffffaaaaai, nu-mi ajungea că nu cred în redresarea financiară a țării, amu nu mai pot să cred nici în viața după moarte. Nu-mi rămâne decât să mă mulțumesc cu vocile din capul meu. Care spun: „În ce lume trăim, fraților! Am mâncat lebede, am furat tablouri și-acum am reușit să compromitem și reputația Harvard-ului! Merităm să intrăm în istorie, în deficitul ei de viață!”
Alexandra Didilescu
