Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Numărând statui, la teatru mă duceam

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 29 ianuarie 2015, 07:39 / actualizat: 3 februarie 2015, 9:16

Chiar dacă începe cu “Ieri UDMR a împlinit 25 de ani de la înregistrarea oficială”, ceea ce urmează ar putea fi un soi de cronică de teatru. Începe așa pentru că îmi place mie să speculez pe marginea felului în care soarta ni le servește, aliniază, ridică la plasă etc. Mi s-a părut ziua perfectă pentru a vorbi despre ceea ce am înțeles marți seară. Văzând un spectacol. De teatru, da. Al cărui titlu e în engleză, chiar dacă vorbește despre relațiile româno-maghiare, despre atmosfera și conviețuirea din Tîrgu-Mureș, despre cine cât și cui i-a dat în cap mai mult, mai tare, mai de neiertat. E un spectacol onest, aparte, scris pe durata unui atelier, pe baza mărturiilor actorilor din distribuție. Scris și regizat de Alina Nelega și Kincses Réka, adică de-o româncă și-o unguroaică… Asta ca să fie mai limpede. Și nu-mi spune doar poveștile sau experiențele personale ale interpreților, în contextul eternei probleme româno-maghiare, ci-mi vorbește și despre cum s-a construit acest spectacol, în exact același context. Pentru că și distribuția e mixtă. Îmi spune că nu doar politic există probleme spre și dinspre UDMR, îmi spune că nu doar social există frecușuri între cele două etnii. Îmi spune că, iată, și artistic, diferențele și divergențele se extind. Și e firesc. Chiar dacă, profesional, sînt toți acolo pentru a executa o sarcină de serviciu, în care arta se presupune că are ultimul și supremul cuvânt. Dar, îîîîî-îîîîî, n-ai cum să-ți lași acasă bagajul emoțional dobândit sau educat în spirit mai mult sau mai puțin naționalist. De ambele părți. Vii cu el, îl pui pe masă, încerci să-l nuanțezi, cauți soluții sau aștepți să apară de undeva, vrei răspunsuri, îți ceri sau faci dreptate, de multe ori nici nu-nțelegi cum ajungi în situații conflictuale când tu n-ai vrut să jignești pe nimeni. Ești tu, om simplu, egal ce etnie, față-n față cu situația în care te afli. Și-așa se naște un spectacol care mie, spectator, îmi spune de fapt adevărul gol-goluț. Pe care ne tot străduim din ’90 încoace să-l netezim, să-l formulăm frumos, să-l europenizăm, dacă vreți. Fiindcă așa cer secolul și trendul: să recunoaștem egalitatea, să susținem fraternitatea și să proclamăm libertatea. Pfffuuuu, cum a sunat asta! Nu spun că sîntem ipocriți, nu, în general ader principiului că omul e fundamental bun și că nu trăim ca să ne ciomăgim în Piața Victoriei. Dar, la fel, nu spun nici că da, frate, noi chiar știm să conviețuim pe bune, aici, în Mureș sau în județele din jur. Un lucru pe care-l afirmă, de fapt, spectacolul de marți seară. De 15 ani de când învăț orașul ăsta, tot încerc, fără succes, să-i găsesc expresia care l-ar defini perfect. Până marți seară, când, în scena burlescă a unui talk-show despre autonomie (emisiune care se încheie cu o bătaie generală) cineva spune ceva de genul: “Haideți, măi, că vorbim de chestia asta cu românii și ungurii exact cum vorbim de egalitatea dintre femei și bărbați!” Moment în care întreaga sală izbucnește în râs. Eu cel mai tare. Fiindcă da, oameni buni, cam așa stau lucrurile cu toată conviețuirea, multiculturalitatea, relația româno-maghiară. E un subiect pe care n-o să-l epuizăm niciodată. E un subiect pe care-l ducem în brațe zilnic și care, chiar dacă-l pansăm și pudrăm până la lăsarea serii, dimineață e la fel de fresh și pus pe șotii ca înainte. Ceea ce însă nu înseamnă că trebuie să se lase cu bătăi, furci, topoare, bote, cuțite, mitraliere sau mai știu eu ce. Spectacolul nu apelează la emoțional chiar dacă, de ambele părți, avem câte-un moment dramatic în care maghiarii povestesc cât au suferit ei în curtea blocului, iar românii în curtea școlii. Sînt două momente voit patetice, tocmai ca să stârnească intelectul. Inteligența. Cea care, de altfel, ne ajută să nu ne dăm în cap și să nu ne-njurăm la tot pasul. Iar spectacolul e o comedie și poate fi o comedie chiar și pentru extremiștii ambelor etnii, dacă ar lăsa număratul victimelor deoparte și scormonitul în istorie pe ani, proprietăți și statui… Știu că nu e posibil. Dar până și asta poate fi comic. Ironic mai degrabă. Fiindcă adevărul gol-goluț e că ăștia contează, extremiștii. Ei produc cutremurele spirituale și sociale, ei rămân bifați în manualele sau tratatele de profil. Așa cum spunea și jurnalista Brigitte Gabriel în problema Islamului, majoritatea pașnică nu contează. Așa cum n-a contat nici în episodul Nazismului sau în cel al Japoniei de dinainte de Al Doilea Război Mondial, ambele făcând milioane, zeci de milioane de victime. Așa cum n-a contat nici pe 11 septembrie, când a fost nevoie de doar 19 extremiști din peste 2 milioane de arabi care trăiau în State pentru ca America să primească poate cea mai grea lovitură din istorie. Jurnalista americană are curajul de a rosti adevărul curat și onest. La fel și spectacolul de marți seară. Ne rămâne nouă să-l vedem, să-l recunoaștem și să-l acceptăm. Și, cred eu, să apelăm la inteligență pentru a absorbi, dizolva și dilua minoritatea extremistă. N-o să se-ntâmple peste noapte, dar, cândva-cândva, tot cred că am putea ajunge să râdem toți, la unison, de situațiile umane în care ne pune conviețuirea sau non-conviețuirea româno-maghiară. Depinde cum o numim. Până atunci sîntem în Double Bind. Ăsta și e titlul spectacolului de la Teatrul Național din Tîrgu-Mureș. Și înseamnă punct mort.

Alexandra Didilescu