Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Lungul drum al ambalajului către coșul de gunoi

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 24 februarie 2015, 09:21 / actualizat: 24 februarie 2015, 12:03

Mi-am cumpărat o napolitană. Mare, crocantă, cu două straturi de cremă de alune înăuntru. N-am cumpărat-o pentru ambalajul care-mi făcea cu ochiul, ci pentru că-i știu gustul și felul în care se topește în gură. E una din micile plăceri ale vieții, pe modelul practicat de Amélie, când își strecoară, pe furiș, degetele în sacii cu boabe de fistic sau de altceva. Mușc din ea și deja zâmbesc. Sfărmuri mărunte îmi cad pe partea din față a paltonului, deși mă străduiesc să le opresc cu ambalajul în care așteaptă restul de napolitană. Mușc și mestec rar, ca să mă bucur cât mai mult de gustul ăsta atât de drag. Și pășesc. Ceva mai repede, fiindcă sînt în drum spre lucru. Oră fixă, sarcini clare. De care am de gând să mă achit conștiincios, doar ăsta e mersul firesc al lucrurilor! Când îți asumi o responsabilitate, faci tot posibilul să o duci până la capăt cu succes. Și pășesc. Pe strada Morii, Tîrgu-Mureș. Lungă, șerpuitoare, flancată de căsuțe îngrijite, decorată cu locuri de parcare unele mai utile, altele doar de formă. O străduță de care soarele dimineții nu se ferește, făcându-mă, în lipsa ochelarilor de soare, să mă strâmb ca un copil mic și răsfățat. „Nu-i bai!” – îmi zic. Se potrivește cu “momentul napolitana.” Care însă, pe la mijlocul străzii, se termină. Rămân doar cu ambalajul și cu gustul acela perfect, al unei dimineți începute cu brio. E puțin frig, așa că, dacă tot am păpat napolitana întreagă, n-ar fi rău să-mi bag mâinile-n buzunar. Mănușile mi le-am uitat acasă. Și, strâmbându-mă de la soare, încep să caut din priviri un coș de gunoi. Sînt abia la jumătatea drumului. Stâlp dreapta – nimic. Stâlp stânga – nimic. Întorc capul, poate-poate găsesc în spate ceea ce caut. Frumoasă priveliște! Străduța șerpuiește înspre Cuza Vodă sau Sinaia, cum i-o fi zicând șoselei care dă în intersecția de la Cocoșul de Aur. Pe trotuar, cuminţi, stâlpi aliniaţi regulamentar. Mulți. Dar niciun coș de gunoi. Stepă. Pustă. Deșert. Cum vreți voi. Mototolesc ambalajul în palmă și pășesc cu speranță înainte. Mai e până pe Călărașilor, poate-poate… Am intrat deja în zona umbrită a străzii, așa că ochii mi se deschid mari, vederea îmi e mai precisă. Fac exerciții matinale de dezmorțire a gâtului, stânga-dreapta, că doar-doar oi repera o pubelă. Nimic. Tot nimic. Și mă intersectez cu șoseaua principală. Mâna în care țin strâns ambalajul mi-a înghețat, așa că suflu puțin aer cald peste ea și o îndes în buzunar. Simt nevoia să o dezmorțesc, dar, mișcând-o, sfărmurile napolitanei care mi-a făcut dimineața atât de frumoasă se răsfiră prin buzunar. Pășesc în continuare, din ce în ce mai alert, traversez spre peticul de parc cu statuia lui Petőfi și abia în dreptul băncuței înghețate găsesc ceea ce caut. Un coș de gunoi. Verde închis, de metal, dublu funcțional. Adică are și scrumieră. Măi, ce frumos! Arunc ambalajul, uitându-mă lung în dreapta la toată strada Morii, al cărei capăt nu-l mai zăresc deja. Mă uit la fel de lung pe cât e și strada. Și la fel de trist pe cât e faptul că mi-au trebuit cam 7 minute de promenadă ca să pot fi civilizată, educată, responsabilă de orașul meu și de mediul înconjurător. Nu m-am ales cu aplauze. Doar cu sfărmuri multe în buzunar, cu o dezamăgire la fel de mare pe cât a fost plăcerea “momentului napolitana” și cu gândul că dacă eu, un pion nesemnificativ în mersul universului mă duc la lucru și mă achit conștiincios de sarcini, Primăria oare de ce nu poate face la fel?

Alexandra Didilescu