Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Încă un shift delete, din suflet, pentru învățământul românesc!
Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 10 martie 2015, 08:30
Am purtat prima discuție serioasă despre lume și viață cu Bubtzi, viteazul meu școlar de 8 ani. Asta când, la o lună după ce a început clasa I, în orarul lui a apărut brusc o oră de Informatică. Undeva vinerea, printre Lucru manual, Desen și Științele naturii. Încă n-am reușit să aflu dacă e materie obligatorie, dacă e în programă sau ține doar de o inițiativă fericită a cadrelor didactice din școală. Cert e că mi s-a părut o idee bună și i-am și spus că abia aștept să aflu ce-au făcut la oră. În după-amiaza cu pricina, eliberând ghiozdanul de cele 5 kilograme de manuale și caiete (apropo, o greutate nesimțit de mare pentru o coloană vertrebrală de copil), îmi spune cumva îngrijorat: “Vrei să știi ce-am făcut la ora de Informatică?” Eu, care aproape uitasem de la toate alergăturile din ziua aceea, mă înseninez brusc și răspund afirmativ. „Am învățat să deschidem și să închidem calculatorul.” Mă uit la el, el la mine, eu la el și el la mine, preț de câteva secunde bune. Îi citesc în ochi întrebarea dacă chiar sînt încântată de ideea unei ore de informatică. Îi citesc în ochi scepticismul precoce al unui copil care s-a izbit, inconștient poate, de stupiditatea care domină tot mai mult învățământul românesc. Fără să-și poată explica fenomenul, evident, dar simțind incongruența situației. Cum să-i înveți, dom’le, la vârsta asta să pornească și să oprească un calculator, când ei manevrează tablete și laptopuri de aproximativ 2 ani?! Și cum să faci asta o oră întreagă?! Or fi ei 24 în clasă, da’ tot e anacronic și aberant! Cu gândurile astea alergând nebunește prin creierul meu de mamă, se scurg secundele în care Bubtzi mă fixează întrebător și dezamăgit, iar mie încă nu-mi răsare răspunsul corect. Astfel încât să nu distrug în ochii copilului mitul de care, până la urmă, eu am atâta nevoie: că școala e sfântă, că doar învățând se alege ceva de capul nostru, că de aia mergem la școală, ca să devenim oameni mari, serioși, cunoscători, maturi și ca să descoperim la ce sîntem buni și ce să facem cu viețile noastre. Îmi aduc aminte de un actor din Budapesta care povestea cum, într-un spectacol, un one man show, și-a uitat textul și, fiind singur în fața publicului, s-a încăpățânat să nu treacă mai departe, ci să stea acolo până-și amintește replicile lipsă. A luat aplauze furtunoase pentru muțenia lui, care a durat aproape 1 minut. Și asta fiindcă în el se petrecea ceva, o bătălie pe viață și pe moarte, pe care fizionomia lui o transmitea sincer publicului. După aceeași rețetă, probabil, Bubtzi începe să râdă zgomotos. Fața mea se schimonosise și se contorsionase în ritmul gândurilor deloc pozitive la adresa învățământului nostru. Iar el a decodat și râdea acum odată de mutra lu’ mama și apoi, triumfător, fiindcă i-am aprobat mut părerea că “e o prostie.“ Pe care a emis-o, fără urmă de îndoială, printre hohote. Am început și eu să râd. Amar și cu ciudă fiindcă realitatea înconjurătoare nu mă mai lasă nici măcar să-mi mint frumos copilul. Cu drag și cu mândrie fiindcă am un copil deștept. Avem copii deștepți. Care au coloane vertebrale sănătoase și rezistente, atât la propriu cât și la figurat. Cum facem să nu-i stricăm?
Alexandra Didilescu
