Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: CFR… still loading
Publicat de radiomures, 17 februarie 2015, 07:45
Îmi era dor să merg cu trenul. Să retrăiesc acea stare de melancolie situată undeva la granița dintre poezie și mizerie. Poezie, pentru că afară, dincolo de geamul securizat, dealurile, câmpiile, copacii și casele zburau lin, fără zgomot, și tot ce se auzea era huruitul roților pe bătrânele șine. Poezie, pentru că ani de zile, în liceu și studenție, mă fascina întrebarea “Oare cum e viața celor din mașina/casa/localitatea aia?”. Iar răspunsul depindea mereu de starea mea de spirit și de vremea de afară, în decorul căreia călătoream cu CFR-ul. Poezie, pentru că nicăieri altundeva nu vedeam atâtea specii umane la un loc, atâtea forme și atâtea figuri, atâtea firi și atâtea apucături. Lume colorată, lume cu ștaif, lume murdară, lume obișnuită, lume pur și simplu. Și viață. Scene, frânturi, etape, rezumate. Povești, tăceri, nostalgii, tristeți, visări, energii. Iar mizerie, pentru că în toată perioada 1996-2004, scările vagoanelor mi s-au părut mereu extrem de jegoase și mult prea sus pentru orice musculatură umană normală, pentru că ușile vagoanelor mi-au testat mereu forța fizică și colecția de înjurături, pentru că mânerele ușilor de la compartimente promiteau să nu mi se mai dezlipească din palmă, pentru că fiecare culoar de vagon purta urme proaspete sau nu de flegme sănătoase, de diverse nuanțe între alb-crem și verde-bej, pentru că mereu peisajul de afară era în ceață de la jegul așezat fără nicio împotrivire pe geamuri, pentru că mirosul și igiena veceurilor ar fi putut intra în Cartea Recordurilor, pentru că vinilinul maro al canapelelor era mai sfâșiat decât o inimă de adolescentă îndrăgostită, pentru că radiatoarele nu cunoșteau decât extremele… și, de obicei, doar pe cea știută sub denumirea de bocnă, pentru că timpul petrecut în tren părea incalculabil, viteza, din familia melcului, iar frânele, asurzitoare și busculante. Odată ce-am pus mâna pentru prima dată pe volan, am răsuflat ușurată, fiindcă nu mai trebuia să alerg pe peroane sparte și înguste cu rucsacul în spate, în căutarea vagonului corect. Și fiindcă nu mai trebuia să mă urc la nimereală având în vedere că plăcuțele exterioare fie lipseau, fie erau atât de vechi sau murdare încât nici vorbă să pot citi numărul. Sau ruta. Și 11 ani n-am mai pus piciorul într-un tren românesc. Până weekend-ul trecut, când m-am întors cu Bubtzi din tabăra școlară de la Toplița. Și am venit cu o combinație între Măria Sa Rapid 4507 Miercurea Ciuc – Deda și Înălțimea Sa Rapid 4144 Deda – Târgu-Mureș. O distanță de 142 de kilometri pe șosea, cam 190 pe calea ferată. Adică sub 2 ore cu mașina și 6 ore plus 12 minute cu tâdâm-tâdâm. După ce am făcut cât două antrenamente la haltere împingând fundulețuri de 7-12 ani și bagaje pe scările vagonului în sus, m-am trântit pe-un scaun, râzând de încremenirea în proiect a CFR-ului. În afară de stofa moale și albastră care îmbrăca locurile și de tabloul electronic pe care rula cu portocaliu denumirea mijlocului de transport, nimic nu se schimbase din tinerețea mea aproape trecută. Același peisaj încețoșat, aceeași temperatură încăpățânată să rămână la limita rezistenței la frig, aceleași ghene de veceuri cu parfum inconfundabil și fără un jet de apă civilizat, aceeași viteză numai bună pentru întrecerile de căruțe, aceiași călători galanți, care îți spun „Poftiți, doamnă!”, în timp ce, din greșeală, se freacă de tot ce posezi feminin în anatomia personală. Aceiași conductori la uniforme și chipiuri, cu genți mari și negre, cu capsatoare vorace și cu priviri pe sub sprâncene, care-ți țin lecții despre cine-i șefu’-aicea-n tren, fiindcă din 30 de carnete, două nu erau vizate. Deci “vă putem arde o amendă, doamnelor! Că dacă ne vine super-controlu’? No, da’ treacă de la noi.” Asta în timp ce tânărul blond, urcat și el la Toplița, sufla isteric într-un fluier de-a lungul întregului vagon, dar era ignorat cu grație de zeloșii CFR-iști. Mi-am potolit dorul, mi-am astâmpărat nostalgiile. Rămân la volan și mai fac o încercare peste alți 11 ani. În schimb, îmi stă lipită de timpan una din replicile băiețașilor de clasa a VIII-a, care ne-au bucurat cu prezența lor în tabără, dar în tren au avut demnitatea de a se urca singuri, fără ajutor de la tovarășe. Și replicuța asta sună așa (iertare dacă deranjează pe careva, dar tind să fiu de acord 100%): “Băăăă, decât să bage atâția bani în Catedrala Mântuirii Neamului, mai bine ar cumpăra și ei niște trenuri ca lumea, că, să mor io, că-i nașpa cu CFR-u’!”
Alexandra Didilescu
