Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan Blog Vorbe din pălărie: Despre cum nu iubesc oamenii animalele
În bloc avem vecini noi, un cuplu tânăr cu o… tentativă de căţel în dotare. Numesc tentativă de căţel acele specii minuscule de patrupede despre care nu ştii dacă sunt de jucărie sau nişte mâţe deghizate. Ce să-i faci, e la modă, dacă te respecţi, trebuie să ai un astfel de animal în dotare, indiferent de culoare. Mic să fie, cât să intre în poşetă!
Nu mă deranjează, nu le înţeleg sensul, căci dacă vreau un câine, apăi ăla trebuie să fie câine, nu jucărie, dar nu pot fi afectată de gusturile altora.
Şi totuşi, când duminică dimineaţa, la ora 7, patrupedul cu pricina începe să latre isteric şi nu se opreşete timp de două ore, am o oareşcare problemă. Asta deoarece nu pot nici în ruptul capului să înţeleg oamenii care iubesc atât de mult animalele încât au ajuns să le considere un moft.
A avea un animal de companie, mâţă, câine, papagal, broască ţestoasă sau bişon, presupune o responsabilitate. Animalul trebuie plimbat, dus la medic, distrat şi el, că doară nu-i bibelou, să-l ţii de decor.
Nu poţi închide animalul singur în casă şi pleca să-ţi petreci weekendul la munte, liniştit. Şi dacă ai petrecut sâmbătă noaptea până la 6 dimineaţa, atunci nu ai decât să-ţi scoţi patrupedul la „pişu” atunci când te întorci, că nu e atât de evoluat animalul încât să folosească toaleta!
Nu câinele era de vină, lătra săracul a pustiu, căci nu-l băga nimeni în seamă, poate îi era foame, poate avea alte necesităţi… Oamenii ăştia care nu ştiu să aibă grijă de el nu se pot numi iubitori de animale.
Sanda Viţelar
