Blog Vorbe din pălărie: Principiul aparenţei în drept

Publicat de radiomures, 29 octombrie 2015, 07:00

Eram în anul I, anul de graţie 2002, prima sesiune de examene la Administraţie Publică. Trecusem de primul hop, primul examen, oral, îl avusesem cu câteva zile în urmă. La Teoria Generală a Dreptului, o materie cu multe definiţii şi clasificări. Îmi tremurase vocea la răspuns din cauza emoţiilor şi făcusem o promisiune solemnă în sinea mea că la al doilea examen, Drept Civil, vocea mea va suna limpede „ca cristalul”.
Mă rog, student fiind, la început, fiecare examen ţi se pare o probă olimpică. Aşteptam în faţa sălii, în clădirea de pe strada Nicolae Iorga, etajul II, nu uit. Nu am cum să uit. Drept Civil, mâncasem materia aia. Profesorul era domnul Palade, spaima anului, nu ştiu de ce, dar aşa era. Povestind cu colegii pe hol, le-am spus că dacă trec cu bine de examen, asta însemnând să iau 10, o să pup covorul din faţa sălii. Nu ştiu de ce am spus treaba asta, aşa mi-a venit.
Intru în sală, iau biletul. Patru subiecte mari şi late. Stau în bancă şi privesc cerinţele, ştiu, totul… ăăăă, mai puţin subiectul 3, „principiul aparenţei în drept”. Simt cum emoţiile încep să mă cuprindă, ştiu unde este subiectul în suportul de curs, ştiu ce scrie înainte, ştiu ce vine după, dar pentru nimic în lume nu-mi pot aduce aminte ce scrie la nenorocitul ăla de subiect. Asta e, măcar nu mai trebuie să pup covorul.
Ies la răspuns, intimidantă afacere, mai ales că lapsusul mă bântuie, zic primele două subiecte, bine, sar peste subiectul 3 şi ajung la subiectul patru pe care îl epuizez fără probleme.
Domnul Palade se uită la mine: „Și subiectul trei?”
„Nu ştiu!”; simt cum capetele colegilor care mai trebuie să răspundă se ridică mirate în spatele meu, în timp ce rostesc oribilul răspuns.
Domnul profesor, amabil, încearcă să-mi forțeze creierul, amintindu-mi ce exemplu a dat la curs atunci când ne-a explicat principiul, dar deja sunt în punctul în care nici Inchiziţia spaniolă nu poate scoate de la mine vreun cuvinţel la subiect. Explic, emoţionată, că nu am ce face, am un lapsus, pot spune orice altceva din sutele de pagini de curs, dar nu asta.
Aşa că urmează alte întrebări, zece la număr, din toată materia, mai puţin cuprinsul şi notele bibliografice iar după vreo jumătate de oră ies, în sfârşit, din sală. Mă așez în genunchi şi pup covorul.
Dacă un terţ de bună-credinţă încheie un act cu persoana ce se pretinde şi este cunoscută de toată lumea ca fiind titularul dreptului, actul respectiv este declarat valabil şi opus cu succes titularului adevărat.

Sanda Viţelar