Blog Vorbe din pălărie: O carte care trebuie şi merită citită: “Eseu despre orbire” de Jose Saramago

Publicat de radiomures ☺ᵛᵇ, 5 ianuarie 2015, 08:07

V-am pregătit pentru astăzi o recomandare literară. M-am apucat cu greu de aceast roman, deoarece stilul lui Saramago nu este la îndemâna oricui. Prima carte a portughezului pe care am citit-o a fost “Toate numele”, pentru ca mai apoi să trec la “Evanghelia după Isus”. Saramago scrie cursiv, cu puţine puncte şi paragrafe, şi fără liniuţe de dialog, dar ideile sale sunt atât de puternice, atât de bine transpuse în cuvinte, încât devin obsedante.

“Eseu despre orbire” este doar una din cărţile care i-au adus Premiul Nobel pentru Literatură, în 1998. A fost ecranizată în anul 2008, în regia lui Fernando Meirelles, cu Julianne Moore şi Mark Ruffalo în rolurile principale.

Este un roman cutremurător, o mărturie a neîncrederii autorului în societatea contemporană, incapabilă să-şi gestioneze şi să-şi rezolve crizele. Într-un oraş anonim, populat de personaje fără nume, izbucneşte o boală îngrozitoare ce provoacă orbirea. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii îşi pierd, unul câte unul, vederea şi barbaria se dezlănţuie. Unica reacţie a politicienilor este represiunea, urmată în curând de apariţia lagărelor. Din motive necunoscute, o singură persoană scapă de flagel – soţia unui medic, cea care îi va conduce pe oameni spre lumină.

„Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate”. José Saramago nu se sfieşte să sublinieze fără echivoc toate ororile contemporaneităţii, precum lipsa de solidaritate, nepăsarea în preajma durerii, declinarea responsabilităţii sau egoismul. Este o lume de haos, de mirosuri fetide, sânge, puroi şi sudoare, şi în faţa lor nu-ţi poţi reprima o grimasă: de frică, de scârbă sau poate ambele. „Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa”. Totuşi ea există, reprezentată cu demnitate de soţia medicului, care îşi acceptă rolul cu resemnare. Ea, care vede, îşi dă seama cel mai bine de mizeria fizică şi spirituală în care se zbat ceilalţi.

Nu trebuie să vă speriaţi de cuvintele dure folosite de autor, de descrierile scatologice care vă pot întoarce stomacul pe dos; cartea trebuie citită şi asimilată ca o descriere a unei lumi anonime, dar cât se poate de autentice, pentru că, aşa cum spune un personaj la un moment dat „cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, orbi care văd, orbi care, văzând, nu văd.”

Sanda Viţelar