Se clatină flancul „otoman” al Alianței Nord Atlantice?
Publicat de radiomures, 25 iulie 2016, 06:57 / actualizat: 8 septembrie 2016, 18:42
Ceea ce până acum câteva zile părea pentru cei mai mulți oficiali europeni un scenariu absolut neverosimil, astăzi este deja o certitudine. Turcia iese de pe radarul stabilității politice euro-atlantice și o face extrem de rapid! Administrațiile statelor UE, aflate încă sub stare de șoc în urma sfidării britanice, au fost luate total pe nepregătite de evenimentele tulburătoare dintr-o Turcie „aproape europeană”. Deși nu poate fi forțată o asociere directă între două situații istorice asemănătoare, totuși nu ar trebui să uităm că exact acum un an, la mijlocul lunii iulie 2015, Grecia era și ea pe punctul de a părăsi „marea familie europeană” în urma unui scandal politico-financiar de proporții epice care a durat șase luni pline de tensiune. Dacă la tabloul aglomerării de evenimente istorice în această regiune a lumii mai adăugăm exodul sutelor de mii de refugiați din Orientul Mijlociu, cu toate consecințele care au decurs de aici în ultimii 2 ani, obținem un peisaj mai degrabă suprarealist, dezolant. Faptul că două foste mari puteri militare și economice, Turcia, continuatoarea fostului Imperiu Otoman și Marea Britanie, fost imperiu colonial, au multe în comun, îl atestă perenitatea și complexitatea relațiilor diplomatice strânse pe care cele două țări le-au dezvoltat de-a lungul timpului.
Scurtă incursiune într-o istorie a resentimentelor
În urma Tratatului de la Sèvres încheiat în 1920 la sfârșitul Primului Război Mondial între Marea Britanie și Franța pe de o parte, și Imperiul Otoman, pe de alta, se deschidea calea unei masive capitalizări a Marii Britanii prin exercitarea absolută a controlului acesteia asupra Băncii imperiale turce, a sistemului vamal precum și concesionarea unor drepturi de proprietate asupra celor mai mari investiții ori obiective industriale care apațineau companiilor germane, austriece și a aliaților acestora. În paralel, efectivele și dotările armatei otomane au fost limitate drastic. Tot ca un efect al Tratatului de la Sèvres, Armenia a primit o serie de provincii, la insistențele SUA (planul Wilson) deși ponderea populației de etnie armeană pe teritoriul acestora scăzuse catastrofal, urmare a pogromului din 1915-1916. Poate fără legătură cu evenimentele din prezent, este interesant de amintit proaspătul scandal diplomatic dintre Uniunea Europeană și Turcia, în urma declarațiilor președintelui Germaniei Joachim Gauck, din aprilie 2015, care a catalogat drept „genocid” masacrul populației armene din perioada guvernării Junilor turci. Interesant este și faptul că simultan cu lovitura de stat eșuată din Turcia, la Erevan avea loc un atac armat cu luare de ostateci, realizat de către un grup de susținători ai opoziției radicale din Armenia. Principala revendicare a acestora: demisia președintelui armean, Serj Sargsyan, cunoscut opozant al politicii turce de susținere a separatiștilor azeri din Nagorno-Karabah. Ecuația se complică și mai mult datorită acuzațiilor aduse Statelor Unite de către Erdogan și guvernul condus de Binali Yildirim pentru spijinul indirect acordat puciștilor din rândul unei facțiuni a armatei turce, integrată în dispozitivul NATO.
Acumulările antioccidentale ale Turciei sunt însă mult mai vechi. Nu ne rămâne decât să trecem în revistă câteva înfrângeri militare și diplomatice de proporții din istoria ceva mai recentă a fostului Imperiu Otoman, după Războiul Crimeii, pentru a concluziona că niciun moment transformarea structurală kemalistă a societății turce nu a fost una de profunzime, de substanță. Este vorba despre Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, prilej cu care România alături de Principatul Bulgariei, Serbia și Muntenegru au ieșit din sfera de influență a Imperiului Otoman, urmat de Războaiele Balcanice din 1912-1913 și, bineînțeles, Primul Război Mondial care a și consemnat practic dispariția fostului Imperiu Otoman și trecerea la valorile republicane și laice în Turcia, în urma adoptării sistemului politic constituțional, în anul 1923. După cvasineutralitatea din cel de-al Doilea Război Mondial, Turcia devine stat membru NATO, în 1953. Membru asociat al Comunității Economice Europene încă din anul 1963, Turcia nu a reușit însă până în prezent să adere la UE, deși a urmat un program lung de preaderare, dechis încă din 2005. Tot la capitolul tensiuni latente în conștiința societății turce putem regăsi și „problema kurdă”. Independența Kurdistanului, din zona nordică a Irakului de astăzi, proclamată în 1922, a durat doar doi ani, în 1924 regele Mahmoud Barzanji fiind înlăturat de către britanici. În partea turcă a teritoriului kurd lucrurile erau deja tranșate prin Tratatul de la Laussane, care a făcut pur și simplu abstracție de acestă minoritate, teritoriul acesteia revenind noii Republici Turce. Limba kurdă și tradițiile acestui popor au fost interzise prin lege. Tot de atunci datează și primele revolte armate care continuă și în prezent. În 2006, în medii apropiate unor înalt oficiali americani, a apărut o hartă a „Noului Orient Mijlociu”, termen introdus în cadrul unei conferințe de la Tel Aviv chiar de către secretarul de stat american de la acea vreme, Condoleeza Rice. Poate că nu întâmplător, schimbarea paradigmei de politică regională coincidea cu inaugurarea oleoductului americano-turc Baku-Tbilisi-Ceyhan. Proiectul „Noului Orient Mijlociu”se pare că prevedea crearea unei ,,falii de instabilitate” din Libia și Egipt până în Iran și Afganistan, via Siria și Irak, proiect materializat sub denumirea de „Primăvara Arabă” declanșat în 2010 în Tunisia. Nu trebuie uitat că acest proces al „democratizării accelerate” presupus de evenimentele mai sus amintite a fost traversat cu greu în 2013 de către regimul Erdogan. Referitor la acest moment, sunt interesante unele afirmații apărute în presa vremii. Însuși actualul președinte Regep Tayyip Erdogan declara atunci: „Există acum un nou pericol public numit Twitter. Cele mai sfruntate minciuni pot fi găsite acolo”. Nu fără un ușor zâmbet putem constata în prezent că președintele turc și-a însușit foarte bine lecția de atunci. Edificatoare pentru spiritul acelei perioade este și o declarație a lui Michael Rubin, fost oficial al Pentagonului pentru ,,The Jerusalem Post”: „Exact ca în Egipt și în Bahrain, guvernul (n.m. turc) a reușit să transforme scânteile de nemulțumire într-o revoltă la scară amplă din cauza folosirii excesive a forței și a aroganței generale”.
Revenind în actualitate, putem presupune explozia de furie care a cuprins conducerea de la Ankara la adresa administrației Obama dar și la adresa secretarului general al ONU, Ban Ki-Moon, cu ocazia lansării mesajelor adresate de cei doi lideri în mai a.c., la cea de a 14-a ediție a Festivalului Internațional al Limbii și Culturii (IFLC) găzduit la Washington și New York. Mesajele au vizat sprijinul deschis pe care aceștia l-au acordat Mișcării Hizmet, fundație neguvernamentală organizatoare și promotoare a acestui festival, condusă de inamicul nr. 1 al regimului turc, clericul Fethullah Gülen. Extrădarea lui a fost cerută de Erdogan în mod imperativ chiar cu accente ultimative Statelor Unite încă din primele minute după ce a fost evidentă eșuarea loviturii de stat. Sub o altă formă, mecanismul schimbării de la vârful puterii ar fi funcționat ca o ironie a istoriei. Parafrazându-l pe norocosul președinte turc, pretendentul la tronul „sultanului”, Gülen, deși cu firman în regulă de la „Noua Înaltă Poartă”, nu a reușit să se impună. Erdogan și camarila sa au fost preveniți la timp de către un serviciu de intelligence prieten iar puciul a fost dejucat.
Democrația turcă – situație de urgență!
Serialul tentativei de lovitură de stat de acum o săptămână a ajuns în prezent la episodul decretării stării de urgență. Mai mult, Turcia suspendă temporar Convenția Europeană privind Drepturile Omului. Se vehiculează tot mai mult iminența reintroducerii în Constituție a pedepsei capitale. Erdogan are modele în acest sens: Statele Unite, relativ la pedeapsa cu moartea și Franța, în privința suspendării Drepturilor Omului pe o anumită perioadă. La această oră cel puțin 10.000 de oameni au fost reținuți în ceea ce pare a fi cea mai mare epurare politică din ultimele decenii. Scandalos este faptul că regimul Erdogan a retras un număr de 24 de licențe de emisie pentru tot atâtea posturi de radio și TV, ceea ce echivalează cu o cenzură la scară națională asupra informației. Cadrul represiv este completat de epurările în masă din instituțiile statului turc – armată, interne, educație și justiție zugrăvind ceea ce, spun toți analiștii de politică externă, înseamnă o veritabilă eradicare a opoziției politice față de regimul aflat la putere. Mai grav este faptul că Turcia este/era partenerul strategic al NATO în sud-estul alianței, platforma de asigurare și susținere a acțiunilor asupra grupării Stat Islamic din Siria și Irak. Și tocmai parteneriatul Turciei în cadrul NATO este actualmente pus în pericol prin afirmațiile, deocamdată neprobate, că avioane care au survolat în noaptea de 17 iulie capitala Ankara, Parlamentul și reședința președintelui Erdogan, au beneficiat de suport de la baza aeriană NATO de la Incirlik. La ora actuală 2.700 de militari, personal auxiliar și familiile acestora din această bază militară sunt practic izolați, fără curent electric. Mai mult, sunt voci care spun că personalul bazei și tehnica de luptă de acolo sunt instrumente de negociere în mâna administrației turce pentru a forța extrădarea lui Fethullah Gülen.
Alte coincidențe sau semnale premergătoare?
Într-un interviu dat cu ocazia summitului NATO de la Varșovia, după doar două săptămâni de la anunțarea rezultatelor referendumului din 23 iunie, fostul premier britanic David Cameron, întrebat fiind care va fi rolul Marii Britanii în lume și respectiv în cadrul NATO, a răspuns că: ,,Marea Britanie nu se retrage în carapace” și că ,,Marea Britanie nu va juca un rol mai mic în lume”. De asemenea, acesta a reiterat ,,angajamentul țării sale de a rămâne un partener puternic în cadrul NATO”. Să nu uităm că Turcia a aderat la Alianța Nord Atlantică în anul 1952, odată cu Grecia, la propunerea și în urma unui lobby susținut al Marii Britanii. Recent, în 2015 cu ocazia desfășurării summitului de la Malta pe tema reducerii fluxului de imigranți africani, același premier David Cameron anunța că Regatul Unit urma să ofere Turciei un ajutor de 390 de milioane de euro pentru ,,gestionarea crizei imigranților”, cunoscut fiind faptul că o mare parte dintre aceștia intră în Europa prin Turcia. Deci un ajutor direct și exclusiv pe care Marea Britanie îl acorda unui vechi și valoros partener în geopolitica est-europeană, dincolo de orice demers inițiat în trecut pe această temă în comun cu structurile Uniunii Europene. Ca o reacție interesantă, tot în contextul summitului NATO de la Varșovia, președintele Erdogan declara aproape premonitoriu: ,,În calitate de țară NATO, vrem ca statele partenere să nu uite Turcia!”.
Post factum, acum două zile, a apărut în presa turcă declarația primarului capitalei Ankara, Melih Gökçek, care susținea că piloții avionului care au doborât în noiembrie 2015 un avion de vânătoare rusesc sunt susținători ai clericului Fetullah Gülen. Între timp se fac pregătiri pentru întâlnirea de la începutul lunii august între președintele rus Vladimir Putin și omologul său turc Regep Erdogan, probabil o continuare „firească” a summitului NATO de la Varșovia. Între timp Georgia și Turcia își întăresc cooperarea în domeniul energiei, Iranul avertizează că ar putea relua programul său nuclear, iar Rusia ar urma să vândă, probabil Egiptului, un număr de 46 de avioane MIG-29M. Totodată, programul de livrare a unor rachete sol-aer S 300 către Iran intră în faza finală.
În acest context, asistăm oare la o convergență rapidă a unor evenimente istorice emergente? Este pregătită UE să joace un rol central în repoziționarea forțelor de pe scena politico-militară regională, în condițiile în care Turcia a devenit impredictibilă? Este Marea Britanie mai mult decât SUA capabilă să mențină parteneriatul istoric privilegiat cu Turcia în condițiile în care administrația Obama se află pe final de mandat și cunoaște un grad sporit de erodare pe scena politicii internaționale? Cum afectează ieșirea Marii Britanii din blocul comunitar al UE forța de negociere și credibilitate a Uniunii Europene în fața Turciei, din ce în ce mai atrasă de mirajul „neo-otomanismului”? Care este impactul acestui episod tensionat al relațiilor Turcia-SUA asupra cursei electorale din SUA? Sunt doar câteva întrebări la care factorii de decizie din structurile Euro Atlantice ar trebui să răspundă rapid și să acționeze în consecință. Altfel, nu putem să nu ne aducem aminte tot de o hartă, care apărea în 2014 din tipografiile ISIS și care propovăduia instaurarea unui Nou Califat, hartă care nu reprezenta altceva decât apogeul expansiunii Imperiului Otoman în jurul anului 1683.
Lavinia Nicoleta Ghișa
