Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Prietenul meu, becul cu senzor
Publicat de ALEXANDRA DIDILESCU, 26 ianuarie 2015, 10:59 / actualizat: 3 februarie 2015, 9:18
Printre lucrurile care mă scot din sărite, dar chiar mă scot din sărite, și-mi creează un sentiment de infinită neputință în fața sorții, ei bine, printre lucrurile astea se numără becurile cu senzor de pe casa scării. A mai tuturor blocurilor din țară. Și, evident, cu precădere cel din blocul în care m-am nimerit să locuiesc. Pentru că mă izbesc de el zilnic, de câteva ori pe zi… ca de un soț blazat și implacabil, care nu mai știe să facă altceva decât să-și bea berea cu ochii-n meci și să urmărească prognoza meteo doar ca să vadă dacă tre’ să se deranjeze să bage mașina în garaj. Fiindcă ar fi prea solicitant și obositor s-o ducă la spălătorie dacă ratează aversele și vântul puternic. Dar să ne întoarcem la inamicii calmului meu: becurile cu senzor. Nu pot nicicum să-nțeleg cum au fost gândite, proiectate, programate. Că se aprind atât de târziu și se sting atât de repede încât și o partidă de sex cu tiparul de bărbat menționat ar fi mai utilă. Mai mult decât atât, odată stinse, nu e suficient să te miști o țârucă. Nuuuuu, rămân, cum spuneam, implacabile și indiferente ca Luceafărul lui Eminescu. Și mă văd (impropriu spus, că la ce beznă e, nu văd nimic)… da, deci… mă văd nevoită să fac un adevărat dans tribal ca să atrag atenția Luminăției sale, becul cu senzor. Și nu în fața ușii, nuuuuuu, mă deplasez la epicentrul palierului, că altfel nu mă bagă în seamă. Treaba e că dacă ai două sau trei iale de descuiat, se impune efectuarea acestui ritual de câte ori e necesar ca să apuci să intri-n casă. Și după aia ne mirăm că zicem unii despre alții că sîntem săriți de pe fix! Păi la ce altă concluzie putem ajunge dacă ne uităm pe vizor și vedem asemenea demonstrații coregrafice pe casa scării?! Mai nașpa (scuzați cuvântul, dar l-am folosit intenționat)… deci mai nașpa e când vin de la cumpărături și am mâinile ocupate cu două sau trei plase. Până le las jos, s-a stins o dată, până scot cheia, încă o dată, până apuc să nimeresc prima gaură, rămân iar în beznă, până…până…până… Și uite-așa petrec minute bune dansând și blagoslovind frenetic pe casa scării, fără să fi concluzionat până-n ziua de azi care e rostul acestei probe de foc prin care mă trece zilnic viața mea de locatar al unei cutii de chibrituri. Mai adăugăm și faptul că becul nu se aprinde odată ce ai deschis ușa și ai pășit afară din apartament, deci Dumnezeu cu mila dacă vecinii tocmai s-au hotărât să schimbe mobila și au scos dulapurile pe palier. Ești în pericol de la cap pân’ la rotule și glezne. Mai spunem și că n-ai șanse să VEZI prima treaptă, îîîîîîî-îîîîîîî, o dibuiești ca o pisică oarbă, așa că nu mă mir că rata fracturilor în rândul pensionarilor e constantă și iarna și vara. Că de posibilul infarct pe care-l faci când dai nas în nas cu un purtător de pungă la gură, apărut brusc din întuneric, nici nu mai vorbim! Poate sînt supusă acestei încercări pentru dobândirea anduranței necesare oricărui patriot care a avut proasta insprație de a rămâne în spațiul carpato-danubiano-pontic. Poate sînt într-o maturizare perpetuă. Sau poate pur și simplu președinții de asociații de locatari, personaje aflate, de altfel, în topul preferințelor mele la capitolul umor, se încăpățânează să obțină Nobelul pentru Economie. Contrazicând astfel propunerea făcută de jurnaliștii de la Times New Roman, care au sugerat orice călător cu autobuzul. Pentru că face economie și la apă și la săpun… Și dacă stăm să ne gândim bine, la cât de în beznă sîntem în țara asta, chiar c-am merita un premiu. Măcar o Zmeură Fosforescentă!
Alexandra Didilescu